Trenul alb

Nu sunt adepta acestui stil de poezie dar o sa poposesc putin asupra lui.
Probabil ca e nevoie de pricepere sa ermetizezi si sa incrustezi ideea efemeritatii intr-un poem atat de scurt. Imi place imaginea cu luna. Cred ca sufletul adormit in crini este o imagine destul de comuna si nu suficient de impactanta.
Aceste versuri: \"viață-mi risipită/și-uiți să mai respiri.\" cred ca este ok ca idee-ermetica dar mi se pare facila si usor puerila liric vorbind cu toate ca are si ea dramatismul si importanta ei.
Finalul imi place...e interesant...in contextul structurarii textului in maniera asta

imaginea lor(a versurilor) cred ca este ok

scuze e tarziu....

Mulțumesc pentru oprire și păreri, nici eu nu prea sunt adeptul și nu scriu niciodată așa. Dar el s-a ținut de mine, e un alai întreg și a trebuit să-l scriu căci altfel nu scăpam de el. E un fel de doină, de cântec, izvodit din anume împrejurări. Dar odată scris, asta nu mai are nici o importanță. Nu-l consider ermetic, e chiar simpluț. Eu doar am construit câteva imagini.

scurte corecturi de acord (cu scuzele de rigoare de greșesc):
- de ce tot mai rara / și-argintia lună;
- și uiți să respiri.

cu respect,
pt.

Călin, mi s-a părut așa de tristă poezia, încât asta e tot ce mi-a trecut prin minte la ora unu: \"cine vrea să plângă?/vină să asculte/îndemnul neînțeles\". Pe aici se simte toamna.


maria

Petru Teodor, aveți perfectă dreptate, ar trebui articulat și \"argintia\", așa cum e \"rara\", dar parcă îmi sună mai bine așa, nearticulat aici. Iar dincolo, din motive de metrică trebuie să las accentele așa cum sunt, chiar dacă \"și-uiți\" e mai anevoie de pronunțat, dar depinde până la urmă de cititor. Mulțumesc pentru observații, o să mă mai gândesc la variantele propuse. Deocamdată așa am auzit-o când a vorbit, dar poate nu se supără dacă intervin. Mai ales la prima observație, cred că se impune.

Maria, da, e apropiată de metrica lui Arghezi, și bineînțeles că e tristă și de toamnă, dar mă bântuia, eu treceam pe-acolo și-atunci a tras de mine s-o scriu. Nu există poeți, există doar poezie; ei sunt doar un fel de paratrăznete cu călimări. Am adăugat un apostrof înainte de \"Ce să urc\", pentru a se marca \"de ce\"-ul.

pentru că în poezia lui călin aflăm povești frumoase!! viersul său ne face să dănțuim, așa cum făceam copii fiind, când făceam hore în câmp și ne aruncam pălăriuțele în soare!!!ca în lorelei, așa m-am simțit citind aici!! aerul acela când sosea un tren alb într-o gară de câmpie...
și ne mai amăgeam cu o vacanță..
cu eșarfe la geam,
rara

Exact Rara, mulțumesc. Asta este: e-o horă și-o pălărie aruncată în ochii soarelui.

Domnule Emil, interpretarea dumneavoastră post-romantică aruncă și noi lumini. Îmi place cum ați văzut argintiul lunii și reflexia sa în culoarea trenului. Nu a fost intenționată, abia acum o realizez. Crinilor le-ați găsit locul potrivit. \"Departeo\" e un cuvânt preferat de-al meu.

Vă mulțumesc pentru intervenție și pentru neașteptata stea acordată. Am scris-o cu un sentiment târziu și mă bucur că am găsit atâția cititori, ceea ce mă onorează. Încă aștept cu mare nerăbdare să vă întâlnesc.

Mulțumesc încă o dată tuturor, bucuros că v-a plăcut trenul acesta al meu fără stații.

Trenul tau alb trece peste crinii imaculati si mirosul lor, printre ei sufletul se ascunde atent,(uitind probabil ca polenul crinilor pateaza permanent)...amagiri, full moon and \'a cup of earl grey\'...:)

nu-ntreba, departeo, nu-ntreba!

servus!
C

Revin în privința nearticulării adjectivului \"argintie\". Nu știam precis de ce-mi sună mai bine nearticulat, la ideea ridicată de dl Teodor. Dar, dle Emil, mi-ați adus argumentul de care aveam nevoie. Am să păstrez așa, ca \"subterfugiu imagistic\" cum spuneți, discret, nehotărât și timid, așa cum îi stă bine chipului lunii, care nu posedă încă pe deplin acea calitate \"hotărâtoare\". Mai ales că subiectul rămâne în continuare nehotărât să urce în tren. Iată de ce mă bucură intervențiile dumneavostră pe care le consider de un real folos, chiar și pentru lămurirea mea personală, pentru a înțelege alte viziuni.

Ioana, comentariul tău e pertinent și la obiect, nu înțeleg trimiterea lui după cortină, îmi pare rău de eternul tău exil, dar acesta a devenit deja trăsătură aparte, nu? Se prea poate ca acea culoare a amăgirii să fie argintiul. Ai surprins bine \"centrarea\" poemului pe amăgire, e chiar bună intervenția ta. Păcat că nu a fost înțeleasă de editorul exilant. Problematica pe care o ridici se susține și nu e risipită nici măcar de final, chiar dimpotrivă, este și mai mult ambiguizată. Așa cred acum, în lumina a ceea ce ai remarcat. E un cerc vicios acolo, iarăși spui bine. Mulțumesc.

My London Lady, mi-ai zis-o: că polenul lor \"pătează permanent\". Sunt chiar încântat de această nouă valență neașteptată. Cu ceașca de Earl Grey, știu că speculezi punctul meu vulnerabil. De curând am savurat una într-o curte pragheză între trei Saluki.

Of, de n-ar întreba... ce bine că nu-ntreabă!

un text frumos, cursiv, acea lună ce prinde rădăcini e o imagine deosebită, o vizuală pe care o poți contempla. O poezie ce merită atenție și, chiar dacă nu e pe placul noii viziuni poetice, cred că va deveni clasică și se va impune. Dacă aș cita din Călin Sămărghițan, asta cu siguranță nu aș omite-o. Mulțumire.
LIM.

Din nou „departeo” mă apropie de poezie, ca un efect stilistic, ca o semnătură a sufletului poeticesc. Fereastra devine ochiul pe care omul îl urmează și îl observă, dinăuntru în afară. Deși este o trăire medelatoare a amăgirilor, rostirea albului se află în căutarea limpezirii ființei – mai ales datorită caracterului poetic al acestor trăiri. Trenul alb – departele și deschisul, dar și înălțarea în noi.

Călin, mulțumesc mult pentru prețuire și...franchețe!...dar...este adevărat că despre crini se spune ( în lucrările de specialitate) că sunt simbolul credinței pure?...iar despre \"Se prea poate ca acea culoare a amăgirii să fie argintiul.\"...sincer, nu mă gandisem la o anumita culoare a amăgirii (dar sună bine!) cine știe, poate că argintiul e un fel de alb luminos *chinuit* de ignoranța nopții!...legat de *suspiciuni*, \"trăsătură aparte\" și \"editorul exilant\"... spun doar atat: \"încurcate sunt căile...Domnului!\"...iar mulțumesc mult...

Liviu-Ioan, probabil că n-ar fi omisă fiind de un caracter mai aparte între altele. Mi-o asum, desigur, în totalitate, cu toate inserțiile sale. Mărturisesc că și eu am fost satisfăcut de găsirea rădăcinilor Lunii. Bucuros de popasul tău.

Iarina, da, ai mai sesizat \"departeo\" la mine, îmi amintesc. Interesant ce spui despre \"rostirea albului\", văd că și dumneata ești o căutătoare, mi-ai articulat bine elementele. Mă bucur că te-ai oprit și aici.

Ioana, da, crinul e simbolul purității și al maiestății, chiar al îndurării. E semnul demnității și al așteptării binelui. Apare deseori în iconografia creștină la Arhanghelul Gabriel după cum se știe. Crinul îi ține pe nepoftiți deoparte, este principiul masculin, în heraldica medievală era asociat cu monarhia franceză, astăzi cu cea spaniolă unde este asociat regelui. Dar nu vreau să spun că am avut în vedere toate aceste semnificații în momentul scrierii. În poezie l-am împrumutat pentru aromă, culoare și ca un fel de semn de auto-izolare față de urât.

Mulțumesc mult tuturor pentru intervenții.

un text neutru de consum
mediocru tern plat

in locul unei ascensiuni prin revelatie
mesajul e coborat la nivelul comun incapabil sa dezvolte o epica cat de cat speciala

Moga, Zabet, sau cum te-o fi chemând, mă bucur că am în tine un cititor fidel. E mare lucru să știu că sunt citit constant și de cei care își cultivă mereu opoziția împotriva persoanei mele. Știu că nu trebuie să te rog să mai treci, căci mă vei citi cu siguranță și pe mai departe. Mulțumesc așadar anticipat. Multă sănătate, pace și liniște îți doresc.

Este o poezie foarte neclara dar cu mult farmec

Mulțumesc, Roxana, pentru neașteptatul semn cu farmec. Mă bucur dacă a reușit să transmită măcar starea tulbure în care a fost scrisă.

Mă bucur că ai abordat acest stil, când se mai ține de tine nu-l alunga.Mi-a plăcut \"trenul alb\" intruchiparea visului (pur, curat, inocent) din amăgirile noastre.

Da, e un tren încet, lent și leneș, dar are și el farmecul lui. Însă trece repede și gara nu există. Mulțumesc pentru încă iernândul semn.

o recreatie lirica,o nostalgie romantica de a scrie lasând versurile sa curga ,luând acest risc ,când în dulcele vers clasic s-a zis mai totul
pentru un admirator al lui adrian munteanu si alti iubitori de \"muzica clasica\",se mai poate tese pe canavaua unei simtiri moderne care salveaza acest subiect fragil si delicat
poezia ramâne emotie,nu poate fi doar seaca,arida,genitala,fada ,cinica
de aceea ,prin refuzul poeziei de azi (care-i merge la suflet doar partial) se poate întâmpla ca poetul sa aiba chef sa scrie cu metafore,imagini frumoase care seduc si alina sufletul
a doua strofa este mai putin cliseistica ,mai personala

Poezia însăși este un risc asumat. Acela de-a nu te mai putea întoarce. De-a nu-ți mai putea închipui lumea fără ea. Mulțumesc dna Angela pentru privirea atentă.