Blesneag Stefan Ionut

Când Columb se întorsese cu corăbiile pline De podoabe aurite, de safire și rubine, O corabie umpluse doar cu mândre colivii Unde forfoteau frenetic papagali cu pene vii. Păsări încă neștiute

Bufonul trist adânc râvnește la mâna fetei de-mpărat, Cu giumbușlucuri felurite el chipul i-a înseninat, Dar când să-i spună-a lui iubire, ea hohotește-n continuare, Căci declarația o glumă,

Suflet blestemat e djinnul, niciodată să-și găsească Pentru firea-i pătimașă o expresie trupească, O frântură materială sub a soarelui lumină, Care, blândă, primitoare, duhul veșnic să-i

Țarina a-nvățat rusește De tânără (nemțoaică fiind), Acum mai bine ea vorbește Ca rușii care nu se prind. Ea știe chiar și franțuzește: Pe la mărețe sindrofii, Cu Potemkin ce o iubește Își

Taciturn și vast, oceanul poartă-n sine ca-ntr-un sipet Lumi profunde, încâlcite, de sargase și corali, Insule se țes din verva fremătând de-al vieții sclipet Și plutesc în larg de-a pururi sub

Ralu-i încă o copilă Și-i așa sâcâitoare, Că o ține-nchisă vodă, Cu cincizeci de-nsoțitoare. Despre ea se vorbesc multe În perfidul București, C-ar sorbi la cină aur Și-alte-asemenea

Se lasă-ncet amurgul sfințind podul Rialto, În aer risipite, soprane voci și alto Răzbat de la concerte de operă din sale, Sub pod trece-o gondolă – singurătății sale Îi mai surâd doar luna și

În exil îl trimisese nemilosul împărat, Dar mai crunt a fost Ovidiu de-a sa muză exilat, Care numai ce-l prinsese sub dezmierdul altei muze Că și începu, geloasa, inspirarea să-i refuze Și-l

În Infern scânteie lacul titanidei Mnemosyne, Al Memoriei, cu ape ce de amintire-s pline, Căci pe unda-i fermecată se-oglindesc la nesfârșit Ochii toți, ce vreodată înăuntru-i s-au privit, Ochi

cartea cu pagini sferice, cartea cu pagini care te încojoară din toate părțile ca un ou, le citești una după alta și le rupi apoi, ca și cum ai rupe coaja oului pe dinăuntru, ca și cum te-ai

În trecut, în vechea Romă, zeul cel cu două fețe, Vrând pe cetățenii urbei compasiunea să-i învețe, Le-a amestecat în joacă chipurile între ele Când dormeau, ca la trezire cine pleacă să se spele

Piramida Căutat-a faraonul nemurirea în nisipuri, Mii de arhitecți și meșteri a silit în mii de chipuri Să-i clădească piramidă către-a cerurilor porți, Viața-ntreagă ctitorit-a doar mormântul

Se spune c-a fost cândva, într-o țară depărtată, Vasilisc cu traiul singur și privirea blestemată, Sub ai cărui ochi năprasnici, totul împietrea pe veci, Astfel că, în orice clipă, el vedea doar

bineînțeles, de data asta maria n-a murit așa, în public, suprarealist cum s-ar zice, n-a ieșit afară să strige-n gura mare pe la porți am murit, poate că dacă ar fi făcut asta nici n-ar fi

de la palma ei la cer vrăbiile se îngălbenesc se fac grele și cad grindină de piepturi umflate, împing în lut răsfoind din aripi. Santa Maria de la Roca are mâini fermecătoare unde

mă opresc atunci și privesc spre tavan ca spre o ușă, încet subtil bate în var cerul, tu ai pus cămășile în ordine, mi-ai șters norii de pe umeri, ai îndreptat tabloul cu obrajii de fată, ai

maria își spală părul negru într-o cameră îngustă cuvintele îi alunecă pe obraji și se ard în soarele lipit de fundul ligheanului pe cruci înaripate, maria scâncește ca un prunc în aburul

în noaptea aceea, te-ai trezit, maria, mai știi câinii lătrau fierea afară întinzând-o pe geam cu degete de diavol, mâinile tale căutau repaus suprem în mine prin beznă paharul paharul spuneai

viața trece prin lume pe vârfuri se oprește doar ca să facă nod pescăresc iubirii dintre oameni, ea se înaripează din lucruri mărunte și își duce mâna la frunte să privească soarele. am

Maria del Albiento ne toarnă viețile-n pahare cu dezinvoltura cu care ar săruta. vinul patinează din sticle și zvârcolește-n mese inel înspumat de logodnă moș Asturias, mă ia de umăr

cel mai bun sport de înviorare e datul cu privirea de lucruri dimineața vezi altfel și ochiul se deschide mai mult cu fiecare obiect câștigat privirii dulapul ăla vechi trebuie musai să-ți