Blesneag Stefan Ionut

noaptea, leul își poartă prăzile în gură el își duce propriul cadavru la adăpost, acolo unde își dorește să moară, pe câmpul ce arde scaieții în bezna bătrână sau chiar pe stânca

apar încet întâi ca niște umbre și abia apoi prind carne și le foșnește pielea asurzitor, ei calcă cu răbdare și sub piciorul planetar lacul se învârte-n cercuri trăgând spre sine trestii

prolog Mă oprisem cu sufletul la fereastră În prăvălia-mi veche de mărfuri armenești. Mă înconjurasem de șiruri de obiecte, Un cosmos neînsuflețit de poliedre În speranța că mă vor sorbi

prin radio curge muzica, curge lumea și curg emisiunile matinale despre teatru e jazzul lipicios care rămâne pe lucrurile lăsate la-ntâmplare și e vocea unui crainic prelinsă în cadă prin

[Notă: Poemul pleacă de la două adevăruri incontestabile: 1. După al doilea război mondial, când au pătruns în Japonia, soldații americani au considerat rafinatele gheișe, exponente ale unei culturi

(ora 6) vrăjitoare dă inemi, dă-n vinuri, dă-n ce vrei, dă-n ghiocul sânilor, oceanici în ei, fă deochi dă mâini pe la răscurci și-nvârte paseri în magia ta, pă sus explodate, să dea dân

“lasă puțin cartea” îmi zicea eram în lanul de maci mâinile ei erau roșii de floare, ucigașe, cursese timpul prin ele nu-l mai căutam pe jos, nu mai avea rost căzuse cu pagini desfăcute și

eu vorbesc prin tine ca printr-o voce ce nu s-a inventat. când buzele mele se deformează a cuvânt buzele te dor asemeni în sus, în jos, ca o vocală. rostim împreună acel „o” prelung, noi

simulate, umbrele din geam par a se juca de-a timpul, proiectate, aș zice chiar lipite de un perete dubios de alb. eu nu le cred, eu am un fel de bătrânețe a ochiului împrumutată din

eu sunt aducătorul de ploaie aducător de cădere, apa este limba mea vorbesc cu cerul-n dialecte lichide, omitem cuvinte până la tăcere, îl fluier prin șiroaie ca prin vene și timpul se

Madona mea de struguri, Cu brațul tolănit pe pârg Cad globuri de vin cu raiuri rotunjite-n bob Plouându-mă ca o încântare de vară și Învinețindu-mi slova viei în piele. Vrei să m-ajuți să-ți

[notă: În mitologiile vest-africane un „ogbanje” este un spirit care se încarnează în mod repetat în oameni (de obicei copii) doar pentru a muri deliberat și a cauza suferință persoanelor care i-au

povestea efritului singuratic eu sunt un efrit și privesc acum caravanele-nlemnite într-o întoarcere dinspre Mecca eu sunt un efrit și în curând o să mă vedeți răscolind nisipul și

Castillia Madona mea de struguri, Cu brațul tolănit pe pârg Cad globuri de vin cu raiuri rotunjite-n bob Plouându-mă ca o încântare de vară și Învinețindu-mi slova viei în piele. Vrei să