Blesneag Stefan Ionut

Fals în acte, fals chiar și între acte, actorul nu a reușit să convingă publicul de existența palpabilă a personajului său. El este bănuit a fi un fals chiar și în viața de zi cu zi, unde mulți i-au

mă opresc atunci și privesc spre tavan ca spre o ușă, încet subtil bate în var cerul, tu ai pus cămășile în ordine, mi-ai șters norii de pe umeri, ai îndreptat tabloul cu obrajii de fată, ai

prin radio curge muzica, curge lumea și curg emisiunile matinale despre teatru e jazzul lipicios care rămâne pe lucrurile lăsate la-ntâmplare și e vocea unui crainic prelinsă în cadă prin

[notă: În mitologiile vest-africane un „ogbanje” este un spirit care se încarnează în mod repetat în oameni (de obicei copii) doar pentru a muri deliberat și a cauza suferință persoanelor care i-au

“lasă puțin cartea” îmi zicea eram în lanul de maci mâinile ei erau roșii de floare, ucigașe, cursese timpul prin ele nu-l mai căutam pe jos, nu mai avea rost căzuse cu pagini desfăcute și

(ora 6) vrăjitoare dă inemi, dă-n vinuri, dă-n ce vrei, dă-n ghiocul sânilor, oceanici în ei, fă deochi dă mâini pe la răscurci și-nvârte paseri în magia ta, pă sus explodate, să dea dân

în noaptea aceea, te-ai trezit, maria, mai știi câinii lătrau fierea afară întinzând-o pe geam cu degete de diavol, mâinile tale căutau repaus suprem în mine prin beznă paharul paharul spuneai

maria își spală părul negru într-o cameră îngustă cuvintele îi alunecă pe obraji și se ard în soarele lipit de fundul ligheanului pe cruci înaripate, maria scâncește ca un prunc în aburul

vorbitorul din peșteră e atâta tăcere, atâta singurătate aici, încât te întrebi: cum de se mai leagă cuvintele? ce le mai ține împreună? sensul? el a dispărut demult. el a dispărut odată cu

de la palma ei la cer vrăbiile se îngălbenesc se fac grele și cad grindină de piepturi umflate, împing în lut răsfoind din aripi. Santa Maria de la Roca are mâini fermecătoare unde

prolog Mă oprisem cu sufletul la fereastră În prăvălia-mi veche de mărfuri armenești. Mă înconjurasem de șiruri de obiecte, Un cosmos neînsuflețit de poliedre În speranța că mă vor sorbi

eu vorbesc prin tine ca printr-o voce ce nu s-a inventat. când buzele mele se deformează a cuvânt buzele te dor asemeni în sus, în jos, ca o vocală. rostim împreună acel „o” prelung, noi

[Notă: Poemul pleacă de la două adevăruri incontestabile: 1. După al doilea război mondial, când au pătruns în Japonia, soldații americani au considerat rafinatele gheișe, exponente ale unei culturi

când adoarme pe treptele unei cofetării, câinele vagabond visează din plin toate delicatesele dinăuntru, el moțăie în fiecare zi pe un alt prag și în felul acesta devine câinele tuturor, ocolit

Din inerție, au renunțat să mai învețe numele noilor invenții tehnologice, la ce le-ar fi folosit, oricum a doua zi urmau să apară altele noi aruncând în desuetudine jumătate din universul cu care

Castillia Madona mea de struguri, Cu brațul tolănit pe pârg Cad globuri de vin cu raiuri rotunjite-n bob Plouându-mă ca o încântare de vară și Învinețindu-mi slova viei în piele. Vrei să

bineînțeles, de data asta maria n-a murit așa, în public, suprarealist cum s-ar zice, n-a ieșit afară să strige-n gura mare pe la porți am murit, poate că dacă ar fi făcut asta nici n-ar fi

povestea efritului singuratic eu sunt un efrit și privesc acum caravanele-nlemnite într-o întoarcere dinspre Mecca eu sunt un efrit și în curând o să mă vedeți răscolind nisipul și

eu sunt aducătorul de ploaie aducător de cădere, apa este limba mea vorbesc cu cerul-n dialecte lichide, omitem cuvinte până la tăcere, îl fluier prin șiroaie ca prin vene și timpul se