Fals în acte, fals chiar și între acte, actorul nu a reușit să convingă publicul de existența palpabilă a personajului său.
El este bănuit a fi un fals chiar și în viața de zi cu zi, unde mulți i-au
mă opresc atunci și privesc spre tavan
ca spre o ușă, încet subtil bate în var
cerul, tu ai pus cămășile în ordine,
mi-ai șters norii de pe umeri, ai
îndreptat tabloul cu obrajii de fată,
ai
„Vino să-ncropim pe plajă harta cerului, ce zici?
Iată, sus avem modelul, hai să-l coborâm aici!
Grea e noaptea și-a ei neguri se dezleagă din gherghef,
Dară scoicile scânteie, au lumină pe
prin radio curge muzica, curge lumea și curg
emisiunile matinale despre teatru
e jazzul lipicios care rămâne pe lucrurile
lăsate la-ntâmplare și e
vocea unui crainic
prelinsă în cadă
prin
[notă: În mitologiile vest-africane un „ogbanje” este un spirit care se încarnează în mod repetat în oameni (de obicei copii) doar pentru a muri deliberat și a cauza suferință persoanelor care i-au
“lasă puțin cartea” îmi zicea
eram în lanul de maci
mâinile ei erau roșii de floare,
ucigașe, cursese timpul prin ele
nu-l mai căutam pe jos, nu mai avea rost
căzuse cu pagini desfăcute și
(ora 6)
vrăjitoare dă inemi, dă-n vinuri, dă-n ce vrei, dă-n ghiocul sânilor, oceanici în ei,
fă deochi dă mâini pe la răscurci și-nvârte paseri în magia ta,
pă sus explodate, să dea dân
în noaptea aceea, te-ai trezit, maria, mai știi
câinii lătrau fierea afară întinzând-o pe geam
cu degete de diavol, mâinile tale căutau repaus suprem
în mine prin beznă paharul paharul spuneai
maria își spală părul negru
într-o cameră îngustă
cuvintele îi alunecă pe obraji
și se ard în soarele
lipit de fundul ligheanului
pe cruci înaripate, maria
scâncește ca un prunc
în aburul
vorbitorul din peșteră
e atâta tăcere, atâta singurătate aici,
încât te întrebi:
cum de se mai leagă cuvintele?
ce le mai ține împreună? sensul?
el a dispărut demult.
el a dispărut odată cu
de la palma ei la cer
vrăbiile se îngălbenesc se fac
grele și cad
grindină de piepturi umflate,
împing în lut
răsfoind din aripi.
Santa Maria de la Roca
are mâini fermecătoare
unde
„În săli de marmură sclipind
Sau în noroi de aș muri,
Îmi e la fel. Ce-ar mai conta?
Oricum ar fi, e moartea mea,
Tăcută mă va-nvălui
Și tot ce-a fost s-ar nărui,
Și cuceriri vijelioase,
Și
prolog
Mă oprisem cu sufletul la fereastră
În prăvălia-mi veche de mărfuri armenești.
Mă înconjurasem de șiruri de obiecte,
Un cosmos neînsuflețit de poliedre
În speranța că mă vor sorbi
eu vorbesc prin tine
ca printr-o voce ce nu s-a inventat.
când buzele mele se deformează a cuvânt
buzele te dor asemeni
în sus, în jos, ca o vocală.
rostim împreună acel „o” prelung, noi
[Notă: Poemul pleacă de la două adevăruri incontestabile:
1. După al doilea război mondial, când au pătruns în Japonia, soldații americani au considerat rafinatele gheișe, exponente ale unei culturi
Imn Demetrei
Sărută merele grădinii, Demeter, tu, recoltei doamnă,
De le săruți, înfiorate s-or înroși vestind a toamnă,
Și vinul va plesni din struguri și via scoate-va lăstari,
Când c-un
Pe cipul său poartă robotul
memoria pașilor săi,
un ghem de neîntoarse căi,
identic vieții întru totul.
De-ar pierde cipul, ar fi ca și cum
el niciodată nu a străbătut vreun drum;
de cipul cu
când adoarme pe treptele unei cofetării,
câinele vagabond visează din plin toate delicatesele dinăuntru,
el moțăie în fiecare zi pe un alt prag și în felul acesta
devine câinele tuturor,
ocolit
Din inerție, au renunțat să mai învețe numele noilor invenții tehnologice,
la ce le-ar fi folosit, oricum a doua zi urmau să apară altele noi aruncând în desuetudine
jumătate din universul cu care
Castillia
Madona mea de struguri,
Cu brațul tolănit pe pârg
Cad globuri de vin cu raiuri rotunjite-n bob
Plouându-mă ca o încântare de vară și
Învinețindu-mi slova viei în piele.
Vrei să
bineînțeles, de data asta maria
n-a murit așa, în public,
suprarealist cum s-ar zice,
n-a ieșit afară să strige-n gura mare
pe la porți am murit, poate că
dacă ar fi făcut asta nici n-ar fi
povestea efritului singuratic
eu sunt un efrit și privesc acum
caravanele-nlemnite într-o întoarcere dinspre Mecca
eu sunt un efrit și în curând o să mă vedeți răscolind nisipul
și
(maria a murit, dar nimeni
nimeni nu poate să-i confirme)
s-au găsit pași între flori
cineva a căutat urmă pentru talpă,
cineva a mestecat tulpini,
a zdrobit greierii.
(ea trece mai
eu sunt aducătorul de ploaie
aducător de cădere,
apa este limba mea
vorbesc cu cerul-n dialecte
lichide, omitem cuvinte până la tăcere,
îl fluier prin șiroaie ca prin vene
și timpul se