Poezie
poem cu un câine vagabond
2 min lectură·
Mediu
când adoarme pe treptele unei cofetării,
câinele vagabond visează din plin toate delicatesele dinăuntru,
el moțăie în fiecare zi pe un alt prag și în felul acesta
devine câinele tuturor,
ocolit de pisici cu blana zburlită,
adulat de cățelele orașului, plimbate în lese azurii de superbe cucoane,
câinele vagabond își poate construi un univers unde se închipuie
stăpânul acestui oraș din oase de pește și resturi,
la fel ca străbuna lui, Laika, care după o viață întreagă de lătrat la lună
avea să se suie într-o rachetă ca să o cunoască personal,
fiindcă visele oricărui câine se împlinesc mai devreme sau mai târziu,
oricât de nebunești și de mirobolante,
intenstitatea lor poate atinge uneori cote extravagante
rupând zăgazul dintre ce e firesc și ce e minune,
chiar felinarele străzii îndoindu-se puțin într-o plecăciune
te vor întâmpina pe tine, câine jigărit, pramatie supremă și parte a sufletului meu,
vei mai lătra somnambulii orașului?
vei mai prinde fluturi ai nopții, cu botul murdărit de sclipiciul lor strălucitor?
te vei mai azvârli de pe pod în apele întunecate ale râului
ca să îți răcorești blana răscolită de purici,
scuturând apoi picurii ca pe o ploaie răsucită rebel?
mai vino iar pe pragul meu – oricând te duci,
orașul parcă nu mai e la fel.
022424
0
OD