Adrian Munteanu

Așa e. Mă pregătesc să închei conturile. Îmi mai postez doar ultimele sonete pe care le pregătesc pentru volumul 3. Mulțumesc pentru adresă. Cred că e cea mai bună soluție și o voi folosi.
Cu drag

Prima imagine care mi-a rămas pe retină, de cum am intrat în Institutul de Oncologie de la Fundeni, a fost aceea a holului în care trona un chioșc cu ziare și reviste. O imagine stranie pentru mine, o îmbiere la lectură într-un loc în care oamenii își măsurau clipele câte mai aveau de trăit și care nu corespundea nici decum cu starea de tihnă necesară lecturii și informării. Acestea toate mi se par reale doar pentru cei vii și sănătoși. A îmbia bolnavii de cancer cu reviste e un gest deplasat, o luare în derâdere a stării de suferință și disperare a tuturor celor ce călcau în acel imobil fără de speranțe.
Nu mă aștept ca cineva care nu are această imagine vie în față să poată fii mișcat de cuvintele mele. Le-am notat doar pentru că mie îmi produc o crudă înfiorare.
În privința grabei cu care postez toate aceste texte, să nu crezi că ele sunt într-un stadiu nefinisat. Ele există de mai muult timp în caietul meu. Acum le postez, pentru că voi avea nevoie de ele în pregătirea volumului 3 și pentru că vreau să termin mai repede tot ce aveam de făcut pe acest site. Mai am vreo 30 de sonete și gata, închei evoluția mea și așa aproape inutilă pe acest site. Nu mă retrag, dar voi încetini ritmul postărilor până la dispariție aproape, pentru că e o curată pierdere de vreme. Vezi și tu care este audiența pe care o am.
Să ne auzim sănătoși. Din fericire noi avem și alte posibilittăți de comunicare.

Păi da, e necesară încurajarea. Peste toate rămâne cuvântul.

E adevărat că finalitatea demersurilor mele, așa cum le simt, se leagă de iubire, chiar și atunci când tematica se detașează mult de lumina unei deveniri optimiste. E un optimism de dincolo de cuvânt.
Cu prietenie

Picur și eu, de câte ori pot, ceva din licoarea gata să se tulbure a unor trăiri ce se încrâncenează să scoată trupul la liman. De această dată voi face acest lucru precipitat, cu mai multe texte într-o zi, câte voi putea să postez, dorindu-mi să închei mai repede traseul urmat de câțiva ani și să mă odihnesc o vreme, pentru că satisfacțiile sunt tot mai puține și nu există prea multe Marii care să-mi spună că efortul meu nu e în van.

Ariadna - Vorbe frumoase, pe care le spunem între noi. Suntem atât de puțini.
Noemi - cu un nume predestinat pentru spațiul meu brașovean, îmi ceri ceea ce nu mai sunt în stare să fac. De mai multă vreme consider că pierd vremea pe aici. Ba chiar resimt o ușoară bătaie de joc. Cine va vrea să continuăm vreo discuție mă găsește el pe email. Sunt un om care nu ignor pe cei ce mi se adresează.

Ultima propoziție vă rog să o ignorați.
Oricum, retragerea textului meu este descalificantă pentru redactorul în cauză. Măcar dacă lua în calcul gestul in memoriam pe care am încercat să-l fac. Era vorba de un text inedit, cunoscut și apreciat de Gheorghe Crăciun.
Dar nu asta contează pe \"agonia\". Dacă nu faci parte dintr-o \"confrerie\", degeaba...
Este realitatea care mă va determina să mă retrag în curând. Mai am de postat sonetele care vor intra în volumul 3 și gata.

Înmormântarea a avut loc vineri, 2 februarie, la Tohanul Vechi, Zărnești. Am fost acolo. O tristețe sfâșietoare pentru un OM. Gheorghe Crăciun fost un prieten bun și un scriitor cu care anul trecut am colaborat la definitivarea scenariului meu dramatic \"Orbul meu păienjeniș de vorbe \" scris după primele două romane ale sale \"Compunere cu paralele inegale \" și \"Acte originale, copii legalizate\".
Din păcate acest scenariu, postat imediat după decesul lui Gheorghe Crăciun, a fost păstrat o zi, după care cineva l-a retras.
Poate fi lecturat în fișierul meu. Se va constitui într-un spectacol care se va juca chiar în acest an.
Am mai spus acest lucru la răspunsurile de

Dana - a fost unul dintre oamenii pe care i-am prețuit cel mai mult, ca om și scriitor. Ce vom face, vom face pentru amintirea lui. Voi juca și eu, ca acum 20 de ani.
Mihai - îmi pare rău că n-am reușit mai repede să scriu. Acum m-am întors de la înmormântare. A avut loc astăzi, vineri, 2 februarie, ora 13, în Tohanul Vechi, lângă orașul Zărnești. Au fost prezenți mulți și importanți scriitori, colegi de la Facultatea de litere a Universității Transilvania din Brașov, studenți, prieteni , cunoscuți și rude. O tristețe sfâșietoare pentru un OM.

Un refuz al imaginilor trecutului care se bizuie pe reconstrucția din prezent, pe nevoia reînvățării alfabetului, pe dorința de a trasa noi drumuri interioare, de a reînvăța să pășim și să articulăm. E o temă esențială în actualitatea ei.

O, ce vremuri recompui! Trăirile speciale de atunci, strigătul interior devastator pe care unii dintre noi și-l amintesc, recititnd decupajul tău, au acum rezonanțe sporite, amplificate de o expresivitate care îți este proprie.

Romanța are darul de a \"îmbătrâni\" memoria punctând cu nuanțele unor trăiri cotidiene. E consistent tabloul decupat din realitate, pentru că i se adaugă deformările trecute prin trăirea lucidă a creatorului.

Sărbătoare în sărbătoare. Preluarea limbajului arhaic, o argotică a ortodoxismului pe care o guști mai ales în momentul în care a fost rândudită să lumineze gândul.

Dincolo de munți, eu am întrezărit deșertul,iar urmele lui, după un anume ceremonial introdus, par semnele pașilor LUI. Ceva îmi impune să adaug o nuanță de sfâșietoare rugă creștină, iar, în acest caz, finalul e o dramatică despărțire de credință, din motive încă neexprimate.
Ce să-i faci, ăsta e rostul cititorului, să vină cu propria-i amprentă. Atunci când textul nu o impune, se spune că nu merită atenție.
Eu aș fi spus \" nu-mi mai era teamă și nu-mi mai era frig \"

Stilul unui creator cu posibilități de expresie și nuanțare intelectuală. Atrăgătoare formula aleasă, de a vorbi despre construcția unui poem folosind altă tehnică livrescă.

Poemul are expresivitate, dar și o ușoară gesticulație exagerată. De evitat imaginile definitive și decisive, precum \"durere vie\" sau \"lacrimile umpleau aerul\". Cel mai bine este că din mult se poate face mai puțin, mai nuanțat. Inversul, lipsa potențialului, ducea la verdicte definitive.

Conștiința aceasta despre care ai scris e bântuiră deseori, între noi oamenii de rând, de vicii și aplecări de coloană. Tu ai privit-o la modul ideal, ca pe un stejar falnic. E lucru rar, de găsit doar la emisiunea \"Primii zece români\". Poate nici atunci. Această atitudine și lipsă de nuanțare și firesc amenință cu biciul tezismului.

Par niște notații în fuga trenului. Deși aduc teme esențiale pentru existența fiecăruia - poate prea multe și decisive ca să nu apară și pericolul tezismului - ar mai trebui ceva adâncime și nuanțare pentru ca totul să aibă firesc și originalitate.

Recunosc că nu știu prea multe despre discernământul autorului acestui început de cronică în a alege volume și autori care merită acest efort de sinteză. Acum a ales un autor care merită atenție. Dincolo de justețea opțiunii, ziceam că e doar un început de cronică, mai degrabă o schiță după care urmau să fie dezvoltate și argumentate niște opinii. Cred că asta trebuie să fie. Altfel lucrul e neterminat.

Și eu sper să se întâmple acest lucru. Deocamdată sunt înconjurat de spaimele morții și nu pot face altceva decât să mă surprind așa cum gândesc și simt. Altfel ar fi o facătură fără adâncime. Ce pot să fac este să-ți doresc să fii ocolit de astfel de stări. Nu pentru că ele nu ar fi fructuoase în poezie, ci pentru că nu sunt benefice pentru ființă.
Să ne auzim cu mai mult bine.