Eseu de noapte XI

Îl privesc și mă încearcă o mulțime de senzații. Îl privesc și parcă de fiecare dată altfel. Nu știu ce să admir mai întâi, asupra cărui detaliu din structura să mă opresc cu mai multă atenție, dar știu că ușor, ușor, are tendința să mă cucerească și înțeleg din felul în care își poartă anii că demnitatea nu este ceva la îndemâna oricui. Nu vârsta îmi transmite mesajul demnității și al conștiinței de sine, ci acel ceva ce vine din interiorul lui și răzbate prin scoarța puternică, zgâriată și brăzdată de trecerile prin existență. M-aș așeza să mă uit cu și mai multă atenție, dar ceva mă ține în picioare, în alertă și în contradicție cu verticalitatea sa apăsătoare chiar. Simt nevoia să-mi îndrept spatele vrând parcă să mă găsesc mai aproape de ideea de absolută încredere în sine pe care mi-o inspiră priveliștea din fața mea. Tăcerea este perfectă în mine, simțurile treze și sunt pregătită să primesc botezul demnității. Un fior rece îmi străbate spatele avertizându-mă că nu-mi va fi ușor să mă păstrez mereu la înălțimea coroanei lui, moștenire a verticalității, neabaterii de la valoarea absolută și de la orice zbatere interioară întru izbânda adevărului. Îl privesc din nou, dar de data aceasta am conștiința interioară a propriului Eu și a drumului de urmat. Mă plec in fața lui... Mă privește cu îngăduință și mă acceptă. Stejarul conștiinței...