Tapiserii rupestre

Regatul baroc (Editura Timpul, Iași, 2006) peste care tronează penelul Valeriei Manta-Tăicuțu, este un bosco oscuro, o proliferare terifiantă de vegetal-animal - simbolic-metaforic - mitologic-primitiv. Miezul volumului este disciplinat prin intermediul unei cazemate de sonete, însă substanța excedează forma prin exuberanță și patos. Regnurile se întrepătrund, realul este dublat de suprarealul oniric, coșmaresc adesea. Poemele alcătuiesc o pădure virgină ce ascunde comori fabuloase, secrete nebănuite. Idealul lui claritas este spulberat prin cultivarea procedeului discordia concors. Autoarea protejează trecuta lume mirifică brodând un hățiș de imagini tensionate, violente. Așa cum Eminescu ascundea instantaneele paradisiace după un hymen fragil - cum era pânza de păianjen pe care sclipeau picăturile de rouă -, Valeria Manta-Tăicuțu învăluie puțina frumuseța rămasă lumii noastre în falduri de rochie mătăsoasă, pe care sunt brodate scene mitologice, imagini arhetipale.
„Sensul nelimitat” al căutării trebuie să reflecte „tremurul imaginii din prea adânc”. Perla din sânul naturii-scoică se cuvine vânată conform unui ritual străvechi: „am fost plecat la vânătoare în regatul baroc/fără arme/fără/zarvă prea mare, mă știam/păzită de ochiul cel/veșnic trist al/răsăritului nostru,/sus, pe dealul cu/morți încă pândesc apele oarbe,/cârtițe ale adâncului, nicicând nuntite/cu sunet de clopot în dungă,/urmez drumul lor pe sub oase/încet, ca un gând neprielnic,/curând vor începe gonacii să asmută/himerele de pe lângă tufele de scoruș ascunzând droburi de sare/pentru cina de taină a ultimei căprioare”. Asmuțirea himerelor sparge rama protectoare a timpului – sincronia dă buzna în creierul descumpănit: „noaptea mă zvârcolește plânsetul/tuturor nenăscuților posibili/ce-ar fi putut crește din/singura poezie admisă a trupului,/rigori, pliuri temporale, judecăți ale/spațiului arbitrar”. Simbolurile sunt recapitulate grijuliu pe eșichierul („pătrat acoperit cu pătrate mai mici”) poemului-tapiserie: „odiseea trilobitului”; „valul/perfect împietrit al/mării sub formă de munte”, „păduri vorbitoare”, „cuvântul, ou calcaros, uscat inăuntru,/precar echilibrul nu-și piardă”. Obsesia barocă a trecerii vremurilor („Tăcere trăind, fin bisturiu, pântecul timpului”) este trăită în spații morganatice, siderale și încercănate folcloric: „dormi, dragostea mea, luna/urcă în tine munții ei sprâncenați,/transparenți ca/albușul de ou, fără saț, dornic/de formă stabilă/leagăn proteic/de logos/dormi, dragostea mea, cățeii pământului/urcă în tine munții de lavă,/șuvoaie perfide, avatarul metalelor din/creuzetul vraciului orb,/spurcă-se noaptea cu iele, cu hore/cânepii”.
Ciclul de sonete Pădurea înserării noastre pune în mișcare o recuzită scenică asemănătoare: „mor cerbii în păduri precum leproșii,/învinși de-o făinare lenevoasă”. Cerbii „boncăluind în ceața de sub frunte” sunt mesagerii virili ai terifiantei selve feminine: „mi-e cerul spart de-o frică fără milă,/rânjită plumburiu în cioburi slute”.
Imaginarul pitoresc și spectaculos nu ar putea fi susținut fără un lexic extrem de bogat, cu valențe arhaice. Grafica realizată de Diana Rozalia Tăicuțu și Stelian Ghinea, pune în evidență dimensiunuea feminină a trăirii artistice, precum și un decorativism gen commedia dell’arte.
Practicând o „alchimie primară”, Valeria Manta-Tăicuțu anexează regatului ei baroc largi domenii ale visării livrești, ale spaimei, dorinței și ritualului elaborat. Imperialismul acesta poetic se bizuie pe luxoase arme convenționale, din arsenalul literarității, respingând de plano focoasele literalității: „n-am nicio țintă, pictez/chipuri pe niște pereți/de peșteră încă locuibilă, împărțită/pe din două,/pe din trei,/cu frații mei, ultragiații monștri/ai celei mai recente apocalipse,/chipurile în roșu și alb, culorile/tribului sodomizat, din mine scoase oricum”.