Un erou american intre Falstaff si Don Quijote

„Numai umorul, invenția aceasta minunată a celor care se văd împiedicați să-și realizeze înalta lor chemare, a acestor ființe aproape tragice, a ființelor nefericite, extraordinar de talentate, numai umorul (poate cea mai specifică și mai genială realizare a omenirii) săvârșește imposibilul, străbătând și unind toate fațetele umanității cu razele reflectate de prisma sa” (Herman Hesse, Lupul de stepă)




Ipostaza donquijotescă pare, de la bun început, nepotrivită pentru o societate caracterizată de pragmatism și prea puțin înclinată către o reprezentare onirică a lumii. „Visul american”, se știe, presupune o bine-precizată finalitate socială, fapt care îl transformă într-un pseudo-vis structurat din interior de o fermă voință de putere. Pe de altă parte, dacă ipostazele gratuității și evaziunii (teoretizante) nu constituie un laitmotiv al literaturii americane, vom afla, în schimb, o permanentă contestare a socialului uniformizator, venită din tabăra culturii. Neacceptarea establishment-ului transformă fiefurile culturale în baricade ale unei latente revoluții de stânga. De la mișcarea transcendentalistă până la romanele de secol XX ale unor scriitori precum Kurt Vonnegut Jr. ori Saul Bellow, observăm o respingere a societății anti-imaginative, conjugată însă, paradoxal, cu admirația mascată pentru succes, pentru individul cu mari posibilități financiare.
Nici tipologia care îl are ca reprezentant pe Falstaff nu poate să încânte foarte mult publicul american. Obezul fanfaron în căutare de trai ușor și pus mereu pe șotii, gata fiind în orice moment să argumenteze sofistic conduita sa imprevizibilă, șochează gustul puritan dominat de eficiență și rigurozitate.

Cu atât mai insolit ne va apărea romanul Conjurația imbecililor (A Confederacy of Dunces), aparținând lui John Kennedy Toole, tradus de Lidia Ionescu și publicat de Editura Nemira în 1995, roman care propune un Quijote contestatar al establishment-ului și un Falstaff dispus să polemizeze la nesfârșit cu oricine i-ar amenința condiția de maestru al improvizației existențiale. De fapt un erou de factură compozită, o barocă unitas multiplex, capabil să înglobeze figurile majore ce intră în componența eposului european. În acest sens, criticul Walker Percy, primul lector avizat al cărții, observa cu o încântare uimită: „În fine, iată-l pe Ignatius Reilly, cel fără de pereche în oricare literatură […] – un haplea nemaipomenit, un Oliver Hardy nebun, un Don Quijote gras, un Toma d’Aquino pervers într-unul și același personaj”.

Eroul lui Toole își va verifica anti-utilitarismul în câteva experiențe profesionale, extrem de relevante pentru capacitatea sa de falimentare a instituțiilor care au comis imprudența de a-l angaja. La îndemnul lui, muncitorii unei uzine vor declanșa o manifestație spontană cu scopul declarat de a obține creșteri salariale, dar care sfârșește într-o veselie carnavalescă, ritmată de improvizații proletare de jazz și de gospel. Ca profesor la universitate – experiență destinată unui răsunător eșec – el le urează studenților să fie sterili, pentru a nu transmite mai departe gena prostiei. Slaba conectare a lui Reilly la contextul social are ca rezultat accentuarea dimensiunii sale utopice, anume dorința carteziană de a conferi realității diminuate ontic demnități teologale și geometrice. Astfel, caracteristicile notabile ale lui Ignatius vor fi protestul perpetuu și demonstrativismul ocazional.

Portretul (anti-) eroului se constituie el însuși într-o probă a inadaptării: „O șapcă verde de vânătoare, îndesată pe urechile capului o umflat ca un balon. Împinse de urechile cărnoase, de părul netuns și de țepii fini care creșteau chiar în interiorul urechilor, clapele verzi ale șepcii atârnau de o parte și de alta a capului, ca niște semne de circulație ce indică în același timp două direcții opuse. Buze pline, țuguiate, ieșeau de sub mustața neagră, stufoasă și se pierdeau la colțuri în niște cute mici, pline de dezaprobare și de firmituri de cartofi crocanți”. Dacă șapca de vânătoare sugerează absurdul inadecvării, ea îndeplinește, totodată, un bine-definit rol de individualizare, dar și de protecție intelectuală: când Ignatius ascultă pe cineva are grijă să ridice clapele, dar în momentele când vorbește el însuși, acestea vor fi invariabil coborâte. Discursul său nu este mai niciodată acompaniat de ascultare, Aproapele rămânându-i, în general, un neinteresant Celălalt.

Anti-americanismul ardentului (de la englezescul ”ignition” sau de la latinescul „ignis”) Ignatius se manifestă prin blamarea autocarelor Greyhound, prin aplicarea de etichete culturale ilustre pe produse comerciale insignifiante, fie ele din domeniul gastronomic ori din cel al mass-mediei. Nu în ultimul rând, furia sa demascatoare se revarsă asupra opțiunilor vestimentare ale concetățenilor, veșmântul devenind o cheie în interpretarea calității umane: „Posesiunea unui lucru nou sau scump nu făcea decât să reflecteze o lipsă de principii teologice și geometrice; ba chiar te făceau să ai dubii asupra existenței sufletului”. Marea problemă a observatorului este că ochiul său nu se întoarce asupra lui însuși decât la modul laudativ: „Vestimentația lui era acceptabilă după orice criterii teologice și geometrice, oricât de obscure, și sugerea o bogată viață interioară”. Astfel, criticul care visează la simetrie și bun gust în toate cele nu înregistrează vreo aristotelică simpatie (συμπάθεια) pentru umanitatea și nici nu ajunge să depășească, înspre concret, pragul unei omenii (φιλανθρωπον) teoretice.
Mult prea concentrat asupra evidențierii tarelor societății („Statele Unite au nevoie de teologie și geometrie, de bun-simț și decență. Impresia mea este că ne clătinăm pe marginea unui abis”), protagonistul pierde șansa întâlnirii cu el însuși. Emanația lui intelectuală este remarcabilă, dacă ținem cont că toate personajele romanului gravitează în jurul acestui Falstaff prevăzut cu o mustață nietzscheană, capabilă să filtreze miasmele civilizației. Nimeni nu reușește, însă, să călăuzească pe nimeni, fapt explicabil dacă avem în vedere că de sub condeiul lui Toole apar numai temperamente colerice dotate cu caractere oblice. Încă o dată, Ignatius va identifica instanțele perversității, fără a se putea abține, totuși, de a le frecventa el însuși : „orașul acesta este una dintre capitalele viciului celui mai flagrant din întreaga lume civilizată”. Cu toate acestea, refractar la aventura spațială – precum Socrate ori Kant – eroul este sigur că: „În afara limitelor orașului începe inima întunericului, adevăratul pustiu”.

De acest refuz al realității vor încerca să-l vindece toți cei care fac parte, într-un fel sau altul, din anturajul său. Așa se întâmplă cu Myrna Minkoff, fosta prietenă din studenția rebelă, adeptă a sexului fără frontiere și feministă totdeodată, cea cu care Ignatius întreține o corespondență funambulescă, parodie a legăturii epistolare dintre Abelard și Heloïse, sau cu mama sa dipsomană și suferind de artrită a cotului, simptom al indiferenței, ori este cazul polițistului Mancuso, cel care patrulează sub deghizări ridicole pentru a surprinde în flagrant delict pe membrii unei conspirații anarhiste, ispravă care nu-i reușește niciodată : „Uneori n’arestez pe nime’toată ziua. Alteori, pe cine nu trebe’ ”. În realitate, Reilly funcționează ca un catalizator al unui cortegiu de personaje trăitoare sub semnul himerei insignifiante, din mijlocul căruia el pronunță un lung rechizitoriu împotriva secolului în curs. Nu mai puțin ceilalți actori de pe scena romanului prezintă simptome de locvacitate cronică, fiecare dintre ei fiind realmente capabil să dezvolte teorii despre orice și oricând. Singurul individ enigmatic rămâne marginalizatul negru Jones care, emițând la intervale regulate interjecția sa favorită („Ãăău!”), îndeplinește funcția de refren în cadrul unei simfonii a absurdului.

Tehnica tradițională, pigmentată cu intervenții textualiste, favorizează emergența dramaticului, romanul fiind, de fapt, pretextul epic al unei alerte piese de teatru. Spiritul „înscenării” este redevabil considerațiilor nietzscheene din Nașterea filosofiei în epoca tragediei grecești: „necesitatea și jocul, contradicția și armonia, trebuie să se împerecheze pentru conceperea actului artistic”. Travaliul scenic al actanților este atât de intens, replicile se întretaie cu o spontaneitate atât de desăvârșită, încât trăsăturile fizice tind să dispară, substituite fiind de câte un obiect-simbol: polițistul Mancuso este redus la o barbă roșie cu pantaloni scurți, negrul Jones la o pereche de ochelari de soare ce fumează continuu – îndoită obturare a realului malformat de rasa albă-, iar Ignatius devine o șapcă verde de vânătoare, capabilă să se distreze zile întregi cu desene animate și cu jocuri mecanice.
Protagonistul lucrează (cu o lentoare egipteană) la „Jurnalul unui Tânăr Muncitor”, operă înțesată de citate din autori europeni ce se dorește: „un rechizitoriu monumental împotriva societății”. va fi, totodată, încercarea unui sofist de a participa la idealurile unei clase fără ideal. „Pus față în față cu perversitatea de a trebui să MEARGà Sà MUNCEASCÔ, dramă care i se întâmplase și lui Piers Plugarul (Piers the Ploughman), Ignatius va provoca încurcături enorme, consecință a voinței sale de a „îndrepta” lumea la modul sinusoidal care-i este propriu. Natura mefistofelică, în tipar goethean, a personajului este dovedită în aceea că el acționează benefic când, de fapt, intențiile sale sunt malefice. Latura quijotescă a personalității sale îl împinge spre producerea răului, cu toate că intenția originară fusese una bună.
Constituind „o țintă mare și lânoasă” pentru burghezul pragmatic, Ignatius se retrage în sanctuarul său invadat de „elemente proustiene”, respectiv maldăre de foi mâzgălite peste care tronează dovada eșecului modernității – televizorul. La vârsta de 30 de ani, muntele de grăsime „blocat mintal împotriva ideii de serviciu” își împarte timpul între cizelarea fragmentului literar și exersarea la trompetă și lăută. Hiperbola inadecvării nu este, totuși, singulară, căci mai toți indivizii ce mișună prin roman își afișează cu nonșalanță comportamentul infantil, dublat de încăpățânarea de a rămâne ei înșiși, în pofida presiunilor exercitate de societate. În aceasta ar rezida, de fapt, diferența dintre imbecil și prost: primul este dotat cu un aparat critic sofisticat, cu idei și concepții infailibile.

Asediat de anturaj, filosoful gurmand contemplă dezechilibrul implicării sale publice. Necazul se datorează unei aristocratice sensibilități la vulgaritate, ceea ce are ca rezultat blocarea celor două valve care îi supraveghează monumentul biologic, mai cu seamă „valva pilorului său închizându-se brusc și nejustificat și umplându-i stomacul cu gaze cu caracter și personalitate, iritate de faptul că stau închise”. Aceasta este valva Cassandră, cea care transmite informații despre rota Fortunae și care este mult mai dezvoltată decât valva unui cetățean înregimentat. Pentru a-și asigura un κάθαρσις regulat (în înțeles hipocratic, de operație de eliminare a „umorilor” trupului), Ignatius le recomandă cunoscuților De consolatione Philosophiae.
În urma meditațiilor repetate, noul Falstaff ajunge la controversata concluzie după care „conservele sunt ceva pervers”. Adept al credinței că exteriorul afectează interiorul, Ignatius – rousseauist al detaliului – bănuiește despre bietele cutii de tablă că „până la urmă sunt foarte dăunătoare sufletului”. Metoda este, fără doar și poate, una inductivă; plecând de la concret și urcând spore abstract, urmașul lui Huckleberry Finn pune bazele unei acerbe critici a civilizației, uitând să se extragă pe el însuși din miezul fenomenului blamat. Preluând cuvintele lui Jacques Derrida, criticul „rămâne tot timpul fidel acestei duble intenții: să conserve ca instrument ceea ce critică din punct de vedere al valorii de adevăr”.
Și totuși, chiar dacă nu este consecvent în deconstrucția pe care o aplică civilizației pozitiviste și imune la spiritualitate, personajul își trăiește elanul anti-demiurgic, ca atunci când declară: „Optimismul îmi face greață. Este ceva pervers.”. De aceea și acceptă fără entuziasm, doar ca pe un experiment social, să-și părăsească încăperea în căutarea unei slujbe. De aceea Mancuso, polițistul care are ordin să se deghizeze burlesc în fiecare zi, și care îi sugerează doamnei Reilly să-și trimită fiul la muncă, este întruchiparea blestemului, „Nemesis care face să se răsucească roata în jos”. Demersul contestatar al lui Ignatius recurge, astfel, la o abordare arhetipală, realitatea fiind necontenit filtrată prin sita deasă a formației sale intelectuale umaniste. Esența obținută în felul acesta este extrem de diluată, fapt ce conduce la refuzul exasperat de a „absorbi” existența poluată de agitația în jurul Nimicului. Suntem în vecinătatea Maelstrom-ului vizionat de E. A. Poe. Refuzul rinocerizării se face mai întâi prin trișare, prin considerarea cu dispreț a circumstanțelor care ar putea favoriza implicarea-capitulare. Când evitarea participării nu mai este posibilă, Ignatius recurge la o ignorare totală a regulilor jocului, încercând să impună propriul său set de reguli.

Iată un alt Holden Caulfield, prevăzut, pe lângă tragicul infuzat de J. D. Salinger în De veghe în lanul de secară, cu o inconfundabilă pecete a comicului. La primul nivel de receptare o satiră a inadaptării, romanul își asumă, în subiacent, o solidă componentă tragică. Ignatius nu poate fi surprins niciodată râzând. Marele spectacol pe care prezența lui îl asigură oriunde s-ar găsi, este întreținut de gesturi, văicăreli și de exprimarea opiniilor insolite. Villon redivivus, Ignatius fuge de „spânzurătorile” orașului-leviathan, dar perspectivele sale de viitor nu sunt deloc încurajatoare.