Adrian A. Agheorghesei
Verificat@adrian-a-agheorghesei
Totul a fost sublim până am trecut - ilegal - frontiera prin sudul mamei, într-un șase cireșar, prin 1984. ...Copilăria, cu de toate și nimic, încă e valabilă marțea și-n toamnele cu soț. …Mama a vrut contabil, deci – liceu economic. O factură îmi poate scrânti iremediabil sinapsele și orgoliul.…
Acele două milisecunde pot fi folosite iubind, zice textul.
Iar eu, cum spuneam, sunt de acord.
Pe textul:
„La capătul anului" de Alina Manole
Pe textul:
„oglindită întâlnire cu destinul" de FLOARE PETROV
Construcția semantico-topico-gramaticală, nu. Schela e moartă de vreo două-trei decenii. Recomand călduros frazarea clasică (și, cumva, naturală). Plus punctuația. E destul filtrul metaforic - de ce am îngreuna mesajul cu alintături rebele și vechi?! Punctuația, cum spunea careva, rămâne totuși gesticulația gândirii. Nu e moft, e modul de-a ne înțelege prin scriere.
Pe textul:
„magi(c) sau cum apare oraşul meu " de Ottilia Ardeleanu
Am corectat.
Sărbători fericite, omule!
Pe textul:
„Nu pot face nimic pentru tine acum" de Adrian A. Agheorghesei
Am simțit toată nostalgia, am fost acolo, aceeași generație. Știu blocul, știu copiii, știu jocurile, știu parcarea, dar și Kauflandul de acum, și poezia de acum, și acumul de acum.
E un text nostalgic, are unitate lirică, are și poveste, dar și tehnică lirico-modernă. Sensibilitatea a dat de gol poeta. Sau invers.
Trecerea melancolică dintre tablouri (timpuri) face toți banii. Tonul și lungimea versurilor diferențiază nostalgia de melancolie. Căci e o diferentă între aceste stări, doar că-s greu de surprins. Metafora, uneori, nu e metaforă. Asta e magia poeziei - uneltirea între liric și prozaic. E fină și dulce poezia. E pentru poeții care scriu despre poeți. Și despre alte amintiri. Mi-amintesc de Nicolina și Lăpușneanu. Și de Grumăzescu Dumitru.
Te salut, Alma. Bun text!
Așadar, gerunziu la prezent!
Pe textul:
„improbabila iubire" de Alina Manole
Dar asta e doar părerea mea, evident.
Pe textul:
„ar fi fost minunat" de mircea teculescu
Dar expresia ta e, pe alocuri, proaspătă.
"Dumnezeu învață să fie ținut în brațe / asta e cea mai mare rescriere a lumii" - ai zis frumos. Aș renunța la "asta e cea mai". Aș spune simplu - cea mai mare rescriere.
Pe textul:
„când infinitul a fost mic" de Nuta Craciun
Pe textul:
„o plecare" de mircea teculescu
Pe textul:
„lumina ochilor" de Tiberiu Hangan
Ce Dumnezeu e asta: în ou de timp e miez de crizanteme? Serios?
Evident că găsesc eu un sens imagistic dacă mă chinui (era să zic screm, dar n-am vrut să te plagiez). Și aș putea mula sensul pe tot textul, dar textul ar deveni o și mai mare minciună decăt e deja.
Am întâlnit doar doi oameni care au scris ceva mai groaznic - un sugar și un mort. De fapt, doar unul, căci versificatorul cum s-a născut, a și murit.
Cum am mai spus, tu ai deprins un minimum (!) de versificație. Minimum. Și-l tot ascuți până la tocire de 15-20 de ani. În efortul tău al efectului Dunning-Kruger (= caută pe net. Nu e-njurătură) ești aproape de invidiat. Adică, să tot scrii ani și ani în halul ăsta indeferent de orice și oricine... e totuși o reușită. Nu sunt ironic cănd spun că mi-aș dori curajul (tupeul) tău.
Tu crezi că poezia-nseamnă scrisul arhaic, agramat, mâlos, decerebrat și delirant. Ei, nu! E taman invers. Cănd ai ceva de spus, mesajul devine apă, iar forma devine izvor. Limpede ca o apă de izvor.
Firește, asta nu-nseamnă că nu există complexitate în poezie. Dar aia vine abia, si acum citez: cînd cu sete cauți forma ce să poată să te-ncapă. Nu cănd nu mai încapi forma în formă de tine.
Concluziv, eu cred că nici nu ai nimic de spus, dar nici nu știi s-o spui. Niciodată n-ai avut și n-ai știut.
Cam asta.
Pe textul:
„În ou de timp e miez de crizanteme" de Ștefan Petrea
Pe textul:
„Interior" de Nincu Mircea
tu nu mai suni, dar rămâi acolo,
nu mai vorbești cu mine dimineața,
dar răsuni străluciri,
cap, formă... halou -
cutremur din tine,
colțuri de șosete gri,
căldura de tăceri nedefinite, cursuri ontologice
toate sunt scrise de frunzele tale,
de mucegaiul ochilor, al cometelor străine.
Oare încă ești acolo?
...
Am tăiat doar cât să fac loc și cititorului. Dar nu mă lua mai în serios decăt trebuie.
În cele din urmă, poetul rămâne poet, iar cititorul, cititor. Evident, în măsura-n care sunt.
Pe textul:
„sunet răsunet" de Irina Lazar
Firește și bunăoară, e doar interpretarea mea, nu am pretenții de adevăr.
Mi-a plăcut.
Pe textul:
„triptic de idei" de George Pașa
Scrâșnște textul precum craniul sub trenul de fum.
Rămăi același autor de o forță introspectivă de invidiat.
Cum ar semna Radu Ș, semnez și eu - indivios până la culme...
Pe textul:
„când întunericul învață să scrie " de emilian valeriu pal
Dar sălciile alea nude prea sună forțat.
Pe textul:
„Brumă și fum" de Vasile Ionac
Dar e absolut necesar să treci de Stănescu. E necesar! Treci peste! Altfel, e grav.
Deși am impresia că vorbesc într-un pustiu, o fac. Citește autorii postmoderni - șaizeciștii mari, optzeciștii si douămiiștii. Cei mai reprezentativi, evident. Nu pe toți. Apoi, combină tot ce ai citit cu sentimentul tău și experiența. Va fi bine dacă faci totul bine.
Nu mai publica chiar tot ce scrii și nu mai crede că toți au ceva împotriva ta.
Și mai ales, să nu crezi că ești special. Găndul ăsta te poate duce-n iad. Poeții adevărați abia știu să-și lustruiască pantofii. Ciocul mic, dar mare.
Te salut.
Pe textul:
„pasăre" de Ștefan Petrea
Adică tu plagiezi inteligența artificilă, dar îmi ții predici despre emoție și respect? Serios?!
Eu aș crăpa de rușine.
În sufletu tău nu simți că greșești profund? Retoric întreb. Retoric și dezgustat.
Pe textul:
„Poetul moare gratis" de Adrian A. Agheorghesei
Recomand călduros lecturi. Multe și moderne. Sau invers. Dar să fie.
Pe textul:
„De vorbă cu iubirea" de Silvian Costin
Vă salut!
p.s: "Un orizont plin de plumbi unde" - de ce nu "Un orizont plin de PLUMB unde".
Chiar dacă rămăneți sub mantaua lui Bacovia, măcar scăpați de aerul vetus. Zic și eu.
Pe textul:
„Revărsare" de Nincu Mircea
