lapoviță și ninsoare

Aș spune totuși că, deși habar n-am ce e poezia, am un iz despre ce nu e poezia. Nu e observație lingvistică. Ca mai sus. Nu e copierea unei realități nedrepte. Nu e lamentare din sine spre sine. Așa cum e textul de mai sus. Nu e un fel de a spune pe care nimeni nu-l poate spune. Nu e potență lirică ori deținerea mijloacelor de comunicare. Așa cum pare mai sus. Nu e un fel de șmecherie-n fața celor care nu-și găsesc vorbele ori nu au terminat liceul. Nu e ghem de vorbe, ambiguitate, precizie lexicală ori leuștean.
Nu știu ce e, dar am un iz că e ceva irepetabil, unic ție, care merită dat mai departe prin emoție. Ceva doar al tău, care fără tine n-ar fi existat și era necesar să existe. Emoția și grația mizeriei. Neplătite, evident.

Mă aplec ca trestia asupra argumentelor dumneavoastră și mă înfășor de negații, ambivalent în nelămurirea lăuntrică, ontologică a vorbirii prin care definiți liricul. Textul la care vă referiți are toți parametri enumerați de dumneavoastră, doar că poezia e totdeauna după poezie. Anterior și în corpul textului de multe ori e o sumă de povești metaforizate sau alegorizate sau enumerați dumneavoastră lista tropilor.
Mulțumesc, onestitatea e noblețe și o prețuiesc cel mai mult.
Dacă aveți amabilitatea să detailați ce exprimă paragraful de la - Nu știu ce e...-; m-a dezorientat ambivalența lui semantică.