Poezie
Cer
1 min lectură·
Mediu
Două umbre,
ca două pleoape obosite ale unei stele,
închizându-se, mestecau cerul.
Lumina lor nu le aparținea,
ci le curgea prin oase
din memorie.
Constelații scoase din orbite
li se rostogoleau ca monede false
știind pe dinafară dansul
dinainte ca timpul
să aibă statură.
Din cel mai sus dintre înalturi
cădeau în lumini interioare
din alte lumini.
Ploi inversate,
crăpând asfaltul viselor mele,
sărutau, cu zgomot de metal topit,
înrisiparea din care umbrele
își dezbrăcau sinele
și așteptau ca rădăcini,
ca ramuri mușcând din cer,
ca frunze care își rod nervurile.
Șerpii, în care mă prefăceam,
se împleteau în trunchiul lor
cu foamea atârnând în gură
precum o cometă.
Și,
asemeni cerului
prin care trecem,
ceea ce înghițeau
era o cădere.
04308
0
Tot din perspectiva mea, spun că sunteți un rob al unei combinații letale: Eminescu-Blaga. E imposibil de ieșit de aici.
Deși scrieți alb, scrieți un gri al anului 1950, care e și nici nu e. Un soi de biserică-n care se fumează și se-njură. Deodată sau pe rând. Un stil care ar putea bucura o mătușă, dar ar încrunta un critic. Cititorul de rând e pe la mijloc, adică pe 1950.... Suntem în 2026.
Dacă ați fi mai auntetic, dacă chiar ați scrie despre dvs și despre sentimentele dvs, ați fi ceva mai credibil. În
Așa, eu vă citesc ca pe un epigon cu o tehnică decentă.