Ioan Alexandru

Lumină lină lini lumini Răsar din codrii mari de crini Lumină lină cuib de cară Scorburi cu miere milenară De dincolo de luni venind Si

Greu de rostit e Imnul, și mai greu De încălzit această casă moartă, Vrednic să fiii să-mbraci acel veștmânt Pe care numai îngerul îl

IZVORUL Izvorului asemeni sunt și eu Cutremurat sub stelele de vară Cu cât e cerul mai fășă de vânt Cu-arât lăubtrurile mele se-nfioară Nu

La marginea drumului trăiește izvorul Îndrăgostit de stele. Noaptea îl poți auzi. Din prund Suspinând după ele. Ziua țintuit în pământ, Numai

Acolo-n Transilvania, în satul meu, Voi fi purtat de alții într-o seară, Și așezat pe deal în țintirim, Adăugat la neamul de sub țară. Să-mi

IUBIREA Părtași suntem multor iubiri Una singură e împlinire Celelalte numai presimțiri Până dăm în inima de Mire Impodobit cu-nfățișarea

Pierduse tot și toate îl dureau Carnea pe trup și orice amintire Dar ceva în el crescuse uriaș Și-nțelegea că asta e iubire Părasit de prieteni

Oriunde plec Tu ești mereu cu mine Unde-aș fugi să nu pot fi ajuns Sunt singur e noapte vin să mă ruine Nelegiuri cu câte te-am străpuns De

Când omul a fost izgonit din rai Florile primit-au dezlegare Să-l însoțescă toate câte pot Fără să-și ia o altă înfățișare Să poată numai ține

Logosul de n-ar fi suferit Dacă nu ar fi trecut prin moarte Aș fi singur.Dar sunt fericit Că nici moartea nu ne mai desparte Si extazele

Vine un musafir la noi in casa Aducator de har orice strain Il vom pune in frunte la masa Linga piine si vin Cat ne este vatra de saraca Pe

În patrie mă simt eu pe pământ Precum stejarul unui loc anume Să fiu mișcat în taină de un vânt Și să mă cheme pe un singur nume Mă

suntem visati de cineva visat la randul sau de altul care e visul unui vis anume, cuprinsi de somn visam si noi o lume salbatec zvarcolita-n

Ingerul crin în luminare Lin arzând se mistui Nu-l cunoaște decât ruga Fecioarei ce-nflori In albastra înserare Zborul lui de mir

Trece-vor graiurile universului Se va stinge-n tarana seara Pamantului. Lampile vor orbi Si-n vazduh va amuti larma Cucuvailor. Vulturii se vor

De-atâtea clopote la gâtul turmelor trase pe jos de miile de ani pământul este cea mai curată lacrimă din univers. Din miez de

… Trag clopotele-n răsărit, trag clopotele În Pustie, aici este un singur schit Și-o singură împărăție. Trag clopotele, trag Clopotul vesnic în

Iar stelele de vor pieri pe cer Și amorți-vor umbrele-n țărână Și s-ar întoarce toate în mister Agapia, iubirea va rămâne De va pieri credința

Copac uscat în plină toamnă Nimeni nu știe că nu te-ai mai trezi, Te desfrunzești cu cei vii deodată Dar mort în fiecare zi. Fluieră vântul

Cu omul din spatele meu ducem împreună o ușă – lemnul din care-i închipuita brutal e ud și greu de zgâriat. Ca și cum toate bataliile absurde ale

Sa pot scrie imne pentru tara Ingenunchi in fiecare seara La lumina lampii de oloi Am nevoie pruncii mei de voi Sa luam de dincolo

Când venii pe lume, războiul era pe sfârșite. Se-mpușcau ultimele ordine. În câmp Se spânzurau ultimele tunuri de propria lor umbră, În casa

De ce mă simt eu, oare, în fiecare zi Învins de-o bucurie aproape ne-nțeleasă ? Că-n fiecare tânăr eu însumi par a fi Și fiecare fată mi-o

Ziua chinuiți în infern împreună ne păstrează eterni batjocoritor clipa anume când vine noaptea și porțile iadului se desfac. Pe aripi de

Pe dealuri ești lăsată să priveghezi în an Purpura din adânc să nu se piardă, Când se deșteaptă rănile-n adânc Și ceru-ncepe sângerând să

Din munte în munte ți-e dat să umbli După drum alb potrivit pentru schiile tale. De-acum pe șes și dealuri Zăpezile s-au topit, Noaptea doar o

Ploaia a trecut. Clopotul ei de pe deal Îl mai aud în hohote piezișe. Fă-mă, Doamne, copita unui cal Ori nezvântat un steag pe-acoperișe! Drum

Ce este Pustia? Poetul a întrebat De tunet într-un miez de noapte Și tunetul cu trăsnet a răspuns Prin clopotele turnului uscate. O, vai

II Cine are Pustia e mort Cine n-o are-i steril Dumnezeule, Dumnezeule de ce părăsit-ai În deșert singurul tău

Las pe pământ cetăți și catedrale Dar cerurile-n ce mă vor primi Să nu vin la Tine cu mâna goală Îngăduie-mi pruncii-a mă jertfi. Va curge

Mă ridic din somn mereu odată cu soarele, Fântânile așteaptă-n genunchi a botezare, Rumenă pâinea înfiptă în cuțit, Laptele-ajuns abia din câmp cu

Izvorului asemeni sunt si eu Cutremurat sub stelele de vara Cu cat e cerul mai fara de vant Cu-atat launtrurile mele se-nfioara Nu dinafara-i

Avram Iancu a trebuit să rătăcească Pentru iubire de neam și dreptatea dumnezeiască Barba i-a crescut ca mocanilor duși După mălai cu căluțul pe

Singura tristețe-ngăduită Omului pe pământ Din care moartea-i izgonită E că nu-i sfânt Geniu poți fi, stăpân peste popoare Omenirii

Averea unui neam nepieritoare Stă în puterea de-a iubi Cât de smerit e-n sine fiecare Câți pruncuți îmbracă zi de zi Nu câte oale fierb la

Se țin bătrâni părinții mei de mână Se știu pe veci de-acuma împreună Feciorii au plecat nepoții-s o grămadă Umplu șura când se strâng să-i

În sudoarea frunții-i izbăvire În suferinți și lipsuri și nevoi Lucrarea săvârșită cu iubire Ne va striga din moarte înapoi Eternitatea nu-i

Toate murind se clatină spre tine Lalele veștede frunze crini Acolo unde-i arderea de sine Se-ncoronează rozele cu spini Și nu pleacă fără

Trupul lui Junghiat și zdrobit miel fără împotrivire Săbii și lănci și ciomege și alte unelte Ale urii lovind în neștire. Hăcuit În Duminica cea

Ce suntem când ne știm iubiți aceea vom rămâne În veci de veci de la iubire-n sus Mireasma vinului se-mprăștie în pâine Unde-o jertfă-n taină s-a

N-a fost încoronat niciodată Pe cât scăldat în sânge roată Balta se zvântă cu totul Buruienile-nghițiră locul Moții aduși să-l vadă din

Când se scutură trandafirii Rămân numai spinii Rămâne crucea de dus neîntrerupt Peste prăpăstiile luminii Sub solie de îngeri rănuie

Cel mai scurt discurs rostit vreodată în fața mulțimilor Două cuvinte și o singură voință Picătură cu picătură apa cea tare din granit După

Că sunt iubit e marea fericire Nainte de-a fi vrednic să iubesc Că strigăt din pulbere de mire De mii de ani de nuntă mă gătesc Împodobit-am

Nunțile la noi în sat Sunt la fel ca o îngropăciune Același e colacul spânzurat Aceeași smirnă sângeră-n tăciune Părinți și frați și neamuri în

Neliniștit e sufletul în mine Din când în când dă semne că-i flămând Că nu-i dau pâinea ce i se cuvine Și-l înțărc de lacrimi prea curând Că-s

Partasi suntem multor iubiri Una singura e implinire Celelalte numai presimtiri Pana dam in inima de Mire Impodobit cu-nfatisarea Lui Dinspre

Oriunde plec Tu esti mereu cu mine Unde-as fugi sa nu pot fi ajuns Sunt singur e noapte vinsa ma ruine Nelegiuri cu cate te-am strapuns De fata

Oriunde plec Tu ești mereu cu mine Unde-aș fugi să nu pot fi ajuns Sunt singur e noapte însă mă ruine Nelegiuiri cu câte te-am străpuns De fața