Omul
de Ioan Alexandru(2013)
2 min lectură
Mediu
Cu omul din spatele meu
ducem împreună o ușă – lemnul din care-i
închipuita brutal e ud și greu de zgâriat.
Ca și cum toate bataliile absurde ale lumii
cu cai, săgeți și coifuri ar fi avut nemijlocit
loc pe întinsurile ei.
Câmpia muceda ne hărțuie din urmă.
Suntem în zori și coborâm o pantă.
Azi-noapte a plouat și luneca
pamântul sub călcâie.
Cămașile albe umflate de vânt —
parcă ducem un mort printre valuri
de grâu nemișcat. Omul ar trebui
să fie în față. E mai înalt și
panta coborând-o toată greutatea
a navalit pe mine și mi se umfla
venele la gât și-aș vrea grozav
să trag o înjurătură. Cine ești, omule?
Când alunec eu, omul din spate
râde cu gura lui de roată darâmată.
Când luneca el, eu aproape mă prabusesc
de n-ar fi ușa, gunoi de lemn,
un fel de echilibru.
Mergem încet spre cine stie unde.
Când trecem
pe la-ncrucisari de uliti,
ne scoatem palariile tacuți
și ascultam – plesnește soarta lumii.
Apoi nu-l mai întreb; știu eu pe unde
să apuc și printre pomi înguști
înclinam ușa ca să putem pătrunde
mai departe. Cad picuri mari de
ploaie de pe frunze cum le clintim
crengile-n mers
și reci îi simt sub gulerul cămășii,
pe umeri și sprâncene, și mi-e foame.
Am fost luat direct din somn
la treaba asta neînțeleasă
și tu, mama, nicicând n-ai să mai știi
încotro fiul tău a dispărut fără să lase-o urma.