Schiorul
din Viața deocamdată (1965)
de Ioan Alexandru(2010)
1 min lectură
Mediu
Din munte în munte ți-e dat să umbli
După drum alb potrivit pentru schiile tale.
De-acum pe șes și dealuri
Zăpezile s-au topit,
Noaptea doar o brumă de polei
Văzduhul rece încheagă
Și poți călători încremenit pe loc.
În rest s-afundă pasu-n udătură.
Tot mai rar vei da pe-acasă,
Stâlpii de la pridvor s-o scurge-n pământ
Și mama - cu lacrimile către miazănoapte.
Tot mai circulare potecile și mai puține;
Panta tot mai primejdioasă,
Vara-i aproape
Și-i o primejdie soarele încins pentru tine.
Calcă pământul brut și piatra neagră
Pe urmele tale.
Mânat din spate ca de un roi de viespi,
Te pierzi în cețuri învolburate sus
Pe zi ce trece
Lași vorbe răgușite pe la porți de lemn
În schimbul unui pahar de apă
Și-n lătrat de câini
Te alungi mereu urcând
Cu drumul peste tine;
De-acolo, de pe cel mai înalt vârf,
În mijlocul verii;
Din zodia noastră vei dispare,
Schiorule,
Spre muntele înzăpezit întotdeauna.