Alexandr Blok

Tânăr sunt și de viață sunt plin, Mistuit de priveliști și dor. Înverzesc și spre tine-mi înclin Ramul meu de arțar, foșnitor. Când de vânt

Mă voi trezi în zori, de dimineață Și soarele mă va izbi în față. Cerdacul meu de multă vreme-așteaptă Să-i urci, iubito, treaptă după

Când voi pleca din vremuri în morminte, Huliri și laude când o să las, Cu gingășie să-ți aduci aminte De visul ce cântării i-am dat

Calea-i pieptișă. Eu urc ne-ncetat. Seara-i sublimă. În poartă îți bat. Bat-dar, distantă, tu nici nu tresari Și peste tot nestemate

Ca-n vremi ce-s azi trecut tezaur Vii, troică veche, să mă duci, Și roți cu spițele de aur Se-afundă-n glod pân-la butuci... Rusie, biata mea

Sparg în țăndări mărunte o stâncă Lângă marea cu valul amar, Iar asinul cu trudă adâncă Duce piatra aceasta-n samar. O lăsăm lângă calea

Mi-a-ngrădit adâncimile zării Mult râvnita grădină cu flori... Dar să-acopere foșnetul mării Cântec gingaș de priveghetori?... Tot mai des să

Un zburător, ca o săgeată În slobod iureș, năzdrăvan, Ca o fantasmă-naripată Porni-n albastrul ocean. Elicea-i cântă ca o

1 Neagră noapte, Albă nea. Vânt, strașnic vânt! Pe picioare omul poate sta. Vânt, strașnic vânt! Pe-al domnului pământ! Încrețește

Se-nserează, balta sură Aburi albi înalță iar, Colo-n colț la cotitură Se aprinde-un felinar. Ziua trece, zarva moare, De pe-a stâncilor

Drumul scurt, cunoscut altă dată, Azi e lung și e numai urcuș. Mă așteaptă căsuța uitată Și sărmanul bătrân măgăruș... Dar... visez, ori e

Deșteptatu-m-au zorii cu ceață Într-o zi aburcată-n abis. Ea mai doarme c-un zâmbet pe față: Mă alină și-acuma, în vis. Ce frumoasă-i e fața

Își înseamnă amurgul hotarul, Se coboară-nserarea pe văi. Și se miră de mine măgarul: \" Ce-i cu tine, stăpânule, ce-i?\" Ori mi-i fruntea de

De trei ani poarta-i descuiată Și nu-i panopticul pustiu - În gloată hâdă, deșănțată. Grăbim... Ne-așteaptă ea-n sicriu. Nu pare vie și

Nu-a fost inima mea să mă-nșele, De-n zadar mi-a fost teamă și-n vis: În tăbliile nopții acele N-am bătut - mâna ei mi-a deschis. Printre

Ostenitul asin odihnește, Părăsit stă bordelul cel șui. Doar stăpânul prin noapte zorește, Rătăcește cu dragostea lui. Numai calea știută,

Cu aripi înfrigurate Tot văzduhu-l voi străbate Spre meleaguri depărtate. Jucați fire sclipitoare, Fulgi de stele plutitoare, Vijelii

Iarna pe ger și în arșița verilor Râdeți, ori stați lângă groapă plângând... Vreau să-mi gonească amaru-așteptărilor Sunetul slab, neștiut pe

Anul vechi cu el a dus Visul blând de-a fi în floare. Nu-mi aduce vreun răspuns Primăvara ce e-n zare. Anul nou pe-ascuns veni Și-a întins

Amarul meu demult îi știe: Când visele fragede-nfloreau, Tânjeau trăind ca o momâie Și albe flori mototoleau. Și-n timp ce la ospețe,

Avea în ea un nu știu ce, Mereu severă și semeață. Eram în stare de orice, O urmăream de la distanță. Când va ieși - precis știam - Cu

Amarul l-am spart nemilos, Poveri am răpit tâlhărește. Dar, Doamne! n-ascult bucuros Cum patima altuia crește. Tot vine mereu câte-un

dedicat mamei mele Cu aripile-argintate, Stropi stârnind din unda clară, Peste apele-nspumate Pescărușul tânăr zboară. Crini pe apă țes

Ai trecut pe albastra cărare, Ceața-n urmă se-nvolbură, grea. Din înalt scăpărată-nserare Cu mirajul dorit m-amăgea. Peste calea-ți

Amurgurile mă-ngrozesc Când vântul rece-ntruna bate, Când pași inexistenți trezesc Pe drum ecouri disperate. Precum un râu abia

Clopotu-acela cu jale Gânduri târzii proslăvea. Zarea vedeniei tale Loc de-nchinare mi-era. Ruga străinei credințe Inima nu-mi tulbura, Nu

La bătrânețea mea pustie De cele sfinte m-am dezis. Acolo mi-apăreai tu mie, Dar nu aievea - ci în vis. Șoptind, tomnatica paloare Ceva

Hei, logodnică ni-i marea! Nu ne-a dat inelu-i oare? Ne sărută veșnic marea Pe obrazul ars de soare! În adâncul ei , frumoasă, E

Atunci când în amurgul vieții Voi sta în gânduri cufundat, Din amintirea tinereții Voi legăna un vis uitat, Mi-oi aminti de vreme-n

Cineva obsedant îmi stă-n cale. Alb, se uită-n al beznelor ger. Eu pășesc tulburat pe cărare, El se trage-ntr-o parte, stingher. Mă

Ale-amurgului umbre, să știi, Mi-amintiră răspunsul șoptit. Cred - prin ușa deschisă-n tării Va irumpe lumina murind. Precum palidul vis

Ațipești cu patimă. Nu știu Ce voci te cheamă-n depărtare. E focul stins și-i prea târziu. Ți-e stepa casă primitoare. Vezi amurginde

Ce-am prorocit s-a împlinit: Încă o dată,-n fața morții, Din vrerea tainică a sorții, Se-apropie al Tău lăcaș sfințit. Și sunt nespus de

Azi ai trecut însingurată, Nu am văzut minunea Ta. Pădurea rece, crenelată Pe-al tău munte nalt sclipea. N-a vrut pădurea să-mi

Cu-amurgul se-mpreună înaltul zid pe cer, Un geam e luminat, tăcerea-i luminoasă. La uși nu bate nimeni și beznă e pe scări Și umbre cunoscute

Amurgul spre pământ lumine Cernea printre zăpezi subțiri, Dinspre apuse vremi senine Veneau credule amintiri Și-n urma mea cântau cu

Ca altădată, ești departe iară, Nici cu privirea n-am cum să te-ating Tristețea mea icoană-ți n-o-nfioară Și-n suflet bucuriile se

Când voi pleca din vremuri în morminte, Huliri și laude când o să las, Cu gingășie să-ți aduci aminte De visul ce cântării i-am dat

Lui E. Ivanov Când, pătrunzând în lumea mare, Tu cauți armonii, tânjind, Când în ungher privind tresare Ființa-ți, moartea așteptând; Când

Da, ziua-ntreagă jubilează, Neostenind de-atâtă cânt, Ele victoria-și serbează Și-atât de fericite sunt! Când iarna-i peste tot

Amurgu-acolo freamătă-n neștire, Pustia zi stingând-o-n zare lent. Cine-a trecut și-a' sufletului file Mi le-a-nsemnat c-un gând

Cuvântau fără rost, vești ciudate Așteptau spre noapte în van. Părea că nimeni n-așteaptă, Numai eu la ușă stăteam. Strigând, plângând, o

Casa Pușkin ! Doar se știe; Că-i un vechi așezământ ! For de-naltă- Academie, Nu-i o simplă vorbă-n vânt ! Este zvonul gheții

Cresc case mute-n neștire, Dar privește-n urmă acum: Unde-a fost o albă clădire, Vedea-vei un negru fum. Lucrurile locul lor și-l lasă Și

De legende, de taine, de basme. Doar Hristos Triumfal s-a ivit. Pe pustiuri și vise-n fantasme S-a vădit și furtuni a gonit. Veac de veac

Aceeași zarvă nesfârșită, Și zgomot în oraș, târziu, Ma duc cu inima zdrobită Prin beznă, viscol și pustiu. În minte gânduri

Ceața o străbate iară Râsul cuiva, șoptit. Și tristețe mă-nfioară: Dinspre-azur s-a auzit! Șoapte iar, o dezmierdare Ca-ntr-un vis plin de

Acolo, -n umbra cenușie, Clipește-o candelă-n amvon. Curând privi-va noaptea vie În ochii tăi fără de somn. Vorbind de

Acolo-n stradă-o casă se-nălța Și-n întuneric conducea o scară. Fugeau lumini când ușa scârțâia, Se-nstăpânea pe urmă bezna iară. Sub firma

Dansară lângă zis o noapte, În searbăde lumini de zor. Mi se părea c-ar fi aproape Prietenul stăruitor. Părea dorința că-i

''Din somnul greu al conștiinței tale Te vei trezi tânjind de dor, iubind'' (VL. SOLOVIOV) Și te presimt de mult. Trec ani și ani de-a

Poem Panmongolism! Deșii sălbatic nume Aurul mi-i de dânsul mângâiat. Vladimir Soloviov Sunteți destui. Noi - nesfârșit

Și eu, un trist necredincios, În lirică nesăbuire, Mi-am părăsit fără vreun rost Prea scumpa vatră de iubire. Dar inima tot a

Tu, învingând-o greu în luptă, oare, Sărman prieten, cum arată știi Magnificu-i veșmânt de sărbătoare Și florile-i bizare,

Fermecat de al dragostei foc, Singuratic, la tine-aș zbura. Tu ghicești. - Însă nu mă chema.- Sunt și eu ghicitor de noroc. Până-acum doar

La poalele dealului - plâns de vioară... Suspină arcușul și-i parcul pustiu. Alături pășești ca un vis de ușoară Și fără prihană așa cum te

e-o casă cu ferestre pale și-n orice seară poarta grea scrâșnește lung din balamale când intră oamenii pe ea. apoi cu drugi e ferecată și-o

La rugăciunea sărmană Spre locașul sfânt mă îndrept. Și pe Preafrumoasa doamnă În roșii umbre-o aștept. Tresar mă feresc de lumină, Când

Fugit din munți în codrul mare, Văd felinare-n preajma mea. Îmi bate inima mai tare - Până în zori m-or căuta. De-al bălții foc eu nu am

De pe glodoasa, neagră cale Nu se ridică ceața grea... Tot scârțâind din balamale Pornește-ncet o haraba. E zi, și pare Arlechinul Ca și

SANKT PETERSBURG IARNA ȘI PRIMÃVARA ANULUI 1902 Mergeam - și-n noapte mă urmau Necunoscuți grăbiți, cu pas năvalnic, Cu păr vâlvoi sub

Iar o zi o să mai fie. Tânără, strălucitoare, Tu pășeai, scăldată-n soare, Pe cărarea azurie. Astfel o-ntâlneam în zare, Ziua-n miezul

E minunat să te trezești în zori, Vezi urme de nisip: sunt pași ușori... E minunat să-mi amintesc mereu Că ești acolo, unde sânt și

În prag eu genunchii-mi îndoi. Nalț rugi înspre Domnul, târzii. Suntem în biserică doi, Dar tu nu mă vezi și nu știi. De nu șțiu ce vis

La serbarea primăverii Umbra dragă-o voi chema. Vino, pân' nu-s limpezi zorii, Ia cu tine ziua ta. Noua zi nu-i cea ce bate, Precum

Năvalnic vreau să trec prin lume : Neîmplinitul să-mplinesc, C-un nimb să-mbrac tot cei lumesc, Să-nalț ce-i slab și fără nume ! Coșmarul

După orașu-ntunecat Se pierde-al gheții drum. Eu, cel cu bezna-ngemănat, Pășeam încet de-acum. Urla văzduhul răscolit De-un vifor

Nu degeaba n-am vrut să deschid Geamu-n noaptea vântoasă și rea. Ca și-atunci, trebuie să ucid To ce-n mine speranța-nvia. Chinui-mă-va

Ne-ntâlneam amândoi pe-nserate. Peste râu barca lin te purta. Plictisit de idei rafinate, Numai rochia albă-mi plăcea. Ne-afundam în

O vedeam cum prin neguri răzbate - Un torent cântător și obscur. Ca un vis de furtuni depărtate, Dispărea-n amuțitul azur. Noi, uitați în

E asuprit, flămând poporul, Nu-i anul an, nici ziua zi. Va înflori cândva ogorul ? Poporul oare s-o trezi ? Se-aude vara șușotirea De lan

Lângă a Domnului casă, Azi aștept, preasmerit, Binevestitoarea sabie Să m-atingă în sfârșit. Fie-ți milă , o Doamne, De-al tău rob

Doi bătrâni singuratici în noapte, Prin neguri rătăcitori. Licăresc ferestre disperate Și albaștrii, limpezii zori. Dar de unde bezna cea

În zori mă scol, câmpia e cețoasă. Vreau soarele din turn să-l pot vedea, Și deșteptarea sufletu-mi apasă Ca fata ce-i acum stăpâna

Eu oare scriu sau mormântu-mi trimite Anii tăi tineri din lut? - Scumpei vedenii în păr îi voi prinde Roze de foc, ca-n trecut. Dacă-o să

"O, voi sărmani dezmoșteniți ai soartei''... Lear Furtuna geme ne-ncetat, Și-n-geamuri bate și vuiește Și norii trec și stropii cad, Și

El intră cu modestie Și tăcând se mistuia. Cu o verde veselie, Insistent, un ochi râdea Sau cu tainica uimire Îi privea încremenit. El

Intri-n cercuri infinite, În penumbra de opal. Depărtările trezite Pasul ți-l îngână, rar. Te-ai pierdut în depărtare, În sonorele

Mă tot trezeam spre-a mă uita La treptele de la intrare. Dar numai luna arginta Vestibul pustiu și mare. Vești cam demult nu mai

Fă farmece. În miez de noapte La geamul tău vor izbucni În foc priviri neînfrânate Și-un bocănit s-o auzi. Cu fața sub un voal

În înserarea purpurie Steaua vestirii-a a apărut. Un plânset nou plutea-n tărie - Pe prunc fecioara L-a născut. La plânsetul prelung din

Lin, ale-amurgului umbre Cern pe zăpezile reci, Roiuri, fantasmele sumbre Tulbură somnu-ți de veci. Dormi în iatac de troiene, Dormi pe-al

Hotărâtor nu se răspunde În viața asta nimănui, Dar limpede poetu-aude Rumoarea vagă-n jurul lui. Ascultă-avid, cu nerăbdare Și inima-i se

Treci prin aurita cale Mut și neîndurător. Mistuie e-n depărtare Stolul albilor cocori. Parcă țipete mâhnite Se împrăștie în vânt. Țese

Semn în noaptea-nnegurată O minune prevestind - Lângă zidul nalt de piatră, Pari un diamant lucind. Însăți, dincolo de ceață, Înspre

Atâta-i sortit să-mi rămână: În zori la fereastră să viu. Privesc: pare-un fund de fântână Ograda-n veșmânt alburiu. Ascult vorbe vechi,

Soarele nu se întoarce ''SNEGUROCIKA'' LUI OSTROVSKI Nu plâng a stelelor paloare, Mi-s visele-un noian obscur. Alintă razele de

Doar pentr-un vis ce-n zori apune, Un vis fugar, Poetul tânăr se supune Și Morții chiar. Eu nu-s așa, chiar dacă vise M-ar fermeca, Rebel,

El la serată se-arătase, În cercu-nchis, fermecător. Clipeau luminile nefaste Și ochii-i se roteau de zor. Dansează vesel noaptea

Lângă icoana-ntunecată, În liniștea de nepătruns, Ne amintea lumina naltă De al Soției blând surâs. Tăceam, pătrunși de-nfiorare, Lângă

Olgăi M. Soloviova Noaptea, -n bezna-nfricoșată - Al genunii fiu bizar - Palid un strigoi se-arată Pe-al câmpiilor hotar Și câmpiile

Sunt ușile închise și asprul temnicer Reginei tale crude i-a dat cumplita cheie. PETRARCA Mă-nveselește lupta iar, În voluptatea ei mă

La serbarea primăverii Umbra dragă-o voi chema. Vino, pân' nu-s limpezi zorii, Ia cu tine ziua ta. Noua zi nu-i cea ce bate, Precum

Noaptea albă. În tărie Iese luna cea din jar - Rătăcindă plăsmuire Peste-al Nevei reci cleștar. Simt că-aproape-i de-mplinire Visul tainic

Mor florile-n câmp ofilite, Nu trec libelule în zbor, Copacii din foi ruginite Și-aștern la picioare covor, Și stele pe rând se arată, Și-n

Iar se-apropie umbrele serii, Ziua clară se stinge-n zenit, Iar fantasma străine - puzderii - Au pornit - și plutesc - au sosit. Tu de ce

Lungi poteci pădurea are. Pân' ce steaua s-o ivi, Urmele de le-aș găsi... Lin foșnește iarba moale. Șoapte peste tot auzi De cei dragi,

Și Duhul și Mireasa zis: ''Vino''. APOCALIPSA Hărăzitu-ne-a Soare, Cred în el neclintit. Văd lumina răsare Din

O, cum ați râs de noi odată, Ne-ați dușmănit și ne-ați urât, Când slova noastră ne-ntinată V-a dezvelit obrazul hâd ! Dar noi, rămânem noi -

În noapte singur s-a dus, N-a spus o vorbă măcar. Doar pe masă cheile-a pus Lăsând mărturia-n sertar. Și cine-atunci ar fi zis Că nu se

În neagra noapte zămislit, C-un strigăt m-am născut, Era-ntunericul cumplit, Și-al mamei geamăt mut... Și gura nopții să închis, Și ziua-n

E beznă nesfârșită și nu sunt zări senine, Frumos e încă cerul purtând cenușa lui. Iar cei ce în cetate cerșesc plângând o pâine Nu știu

Nu tu, melodioasă, prin gânduri mi-ai trecut, Plutind deasupra Nevei, peste oraș, ușoară, Nu tu ocultă spaimă din inimă mi-ai smuls Cu

Mă tot trezeam spre-a mă uita La treptele de la intrare. Dar numai luna arginta Vestibul pustiu și mare. Vești cam demult nu mai

Departe de oraș se simte primăvara. Văpaia o presimt din mers și-aștept mereu. Acolo suflă-amurgul și încrețește marea Și-această răsuflare

Este ziua Domnului. Zburând, Mi-s vulturi visele-n tărie, Mereu gonite sunt de vânt Spre luminoasa ta mânie. Săgeți în inimi le

Noi ne-am retras la cârmă, mai deoparte, Spre undele mărunte de argint. Și ne uitam la pânzele umflate, La zariște, la chipul tău

Ierta-vom tot - a' primăverii Fecioare nu le-om tulbura. Cerescul foc l-om da uitării Și visul blând l-om alunga. Cunoașterea ni-i

Eu și lumea - stele, nea, Cântece, pÂraie, soare, Păsări, gânduri vagi, neclare - Toate-s în puterea Ta! Nu ni-i frică de-nchisori, De-ale

Mi-e frică de Tine foarte, Nu văd mai teribil ceva. Mă mir de tot și de toate, Găsind mereu urma Ta. Pe străzi sunt umbre în cete - Ele

Ziua ce rece-o presimt. Vine-un amurg plumburiu. Inima-mi tare, vibrând - Tu mi-ai promis. ''Am să viu, La o răscruce s-aștepți, Plină de

Feciorul cruce-și face-n prag. Feciorul-și lasă cuibul drag. Mama cântă singuratică, Bucuria-i n-avea frâu: Încărcat de glorii, poate

Nesfârșitul meu vis, primăvară - Fără capăt și fără-nceput ! Haide, viață ! Te-apropie iară ! Te așteaptă sonorul meu scut ! Ne-nfricat te

Lui S. Soloviov Intrați cu toți. În fiece odaie E vie taina, dar opreliști nu-s. Clădite-n raft, străvechile ceasloave Vă-ncremenesc, vă

Mohorâți și cu capul plecat De prin beciuri ieșeau pe tăcute. Se-auzea pasul lor cadențat, Zeci de graiuri sunau, neștiute. Mai veniră și

Tu erai bizar-senină, Un surâs aveai, ocult. În cețoasa ta lumina Pe Hristos l-am priceput. Printre foștii nori, în zare, Siderale flăcări

ȘAHMATOVO. VARA ȘI TOAMNA ANULUI 1901 Nu-i minte-n lume cerul să-l măsoare, Azuru-i de ne-atins de pe pământ. Doar serafimii uneori

În maiestuosul drum oprit, Prin beznă focuri mă-nconjor, Ca să găsesc ce mi-am dorit, Eu timp mai am doar până-n zori. Pășesc 'nainte - beznă

În jur - câmpia depărtată, Un codru ars din temelii. Mai jos - vâlceaua-nrourată, Cu nimb de nouri plumburii. Parcă n-ar fi nici

SANKT PETERSBURG. TOAMNA - 7 NOIEMBRIE 1902 Ieșii în noapte - să pricep Neclarul freamăt, clarul ropot, Pe cei inexistenți s-aștept, Să

În fereastra, sprințară, O lumină clipea. Doar în beznă pe scară Arlechinul vorbea. Îi cernuse pe straie Noaptea negrul ei val. În străina

Deschid fereastra-n prag de dimineața, Dulceagul aer lacom respirând. Din munți coboară alburia ceață, Imașurile mele-mbrățișând. Dar

În odăi - căldură mare. Ieși în noaptea înstelată Să admiri nepăsătoare Inimile-arzând odată. Ruguri sunt abia văzute, În genune

Icoana zilei gingaș gânditoare Prin tinere acorduri minte-o țin. Un vifor bate, soarele dispare, Se-nalță praful, negurile vin. Dar în

În spatele drumului, sprințare, Ard razele de asfințit. Cu focul de la lumânare Roșeața lor s-a contopit. Și noaptea mea plutind senină O

În altar m-ascund în așteptare. Dar mărețe aripile cresc. Voi uita de trup la o chemare, Zările pe rând se limpezesc. Ca la întâlnire,

Îmi place-n nalte catedrale, Cu sufletu-mpăcat, sfios, Să intru-n corurile care Înalță cânturi lui Hristos. Ma tem de sufletu-mi fățarnic Și

Nu-ți fie frică-n drum să mori. De ură, dragoste n-ai teamă. Tu sfânta slujbă ia-o-n seamă Și nu vei mai avea fiori. Când vei vedea-o

Nu-mi mai cânta cu-atâtă-nduioșare. Eu pe pământ de mult m-am despărțit. E infinită-a sufletului mare Și moare cântu-ajuns în

Maică Rusie, meleag al dorințelor ! Ocne... Siberia... Țarul... Ermark... Haide, cu bine ! E vremea căințelor ! Inimii slobode - bezna-i pe

În sfârșit urcat pe nalte trepte, Ochii mei mari înspre pământ cătau. Zilele, elanurile sterpe În pojarul zării se stingeau. Dar pătruns

Zilei mele-i stau de strajă Vane reverii. Iată - umbra lor miraje Și-o aprind, târzii. Libertatea mea acolo S-a aprins și ea. Și aici

Lui S. Soloviov Ea a trecut în munți, în depărtare, Meleagul ei natal, e o vâlcea. Și voi nici cu-o privire arzătoare Nu ați ajuns

Nu te-nțeleg ne-ndoliații Râsul, măștille hazlii. Nu vreau veselii și ovații, Eu caut răscruci pustii. Ciudat de dulcea cântare Senină-i

Ziua-i din ceață ivită, Soarele-i sus, chiar în zori. Oare, fecioară dorită, Tu îmi răsari în pridvor? În lături, voi porți haine! Geamul

Tu ai ieșit cu-ntârziere, Dar eu senin te așteptam. Și nici o șoaptă a-nserării, Nici o mișcare nu pierdeam. Când flacăra țâșnii

În taină ruga să ți-o faci - Lumini aproape sunt deja, Ultimii zori din viața ta - Fi gata, cugetă și taci. Și pregătit, și mut,

Nu-mi pare rău de zilele-nfocate, De cele petrecute-n bucurii. Ele-au trecut - senine și-agitate, Pământul ni le dă - vor revenii. Regret

Lumini și umbre proslăvești - Dând lirei veselia strunii, Privește-n haosul nelumii, Ca ziua să ți-o regăsești. E-ntreagă funia

Tu cărui zeu îi aparții? Plutind pe cer mai sus ca norii, Te tulbură spre ziuă zorii? Și visele-n amurg le știi? Sau, contopindu-te cu-o

În tihna dinspre ziua, în tânăra-mpietrire, Plutea-n tării un suflet și-a întâlnit o Stea. Cețos era amurgul cu umbra lui subțire, Iar