Zburlea Ariana

Când mi-a îmbrățișat capul Așternut pe pieptul său Pășeam în întunericul altei dimensiuni Într-o pădure plină de copaci retezați Unul singur de la depărtare foșnea, Câștigase un război Își

beau lapte și mângâi pisica albă finețea ei mi-amintește să-mi cumpăr și o ciocolată albă s-o mănânc pe balconul înecat de crini albi căci totul e lumină albă și fericire. mai ales dacă e

Iubirea urlă, strânge, plânge, desface, Iubirea nu iartă, iubirea urăște, înțeapă, te-neacă Cu lacrimi, cu frică și pielea E vineție, roșie sau albă. Iubirea e doi și-un obstacol inerent Când

vița prinsese frunză - visam departe un vis cu buchet alb pe un fotoliu mic boabele s-au făcut vin - fața-i lungă, până-n pământ, cu trandafiri în mână pe un fotoliu mic doar doi, ,,dar

tot ce-mi impuneam să cred n-avea efect, vedeam viața o răscruce-n patru. era ca fildeșul, se-nchina perfect, malign, dar senzual când uda bobocul albastru în adânca scorbură din piept. în

la începutul creației nici un zeu n-ar fi conceput că moartea spirituală se va grăbi mai abitir decât cea trupească. și uite-ne ajunși la apogeul existenței când realizăm că marea e mai

în seara când ne-am despărțit sufletul s-a ascuns sub mantie gri, a îmbătrânit cu zece vieți și i-am pus candela s-adoarmă. în seara când ne-am despărțit au dat jos toate felinarele

plouă mărunt în noapte cu lacrimile pustnicilor din munți îngână cucuveaua-n noapte ecouri reci anunță un război și plouă cu câte un pic în plus la fiecare bătaie de inimă pic, pic pic, pic,

timpul care stătea într-o junglă distrusă și reconstruită la nesfârșit s-a oprit să mă nască într-un leagăn cu miros de benzină și gunoi ars m-a ademenit cu zahăr, cu basme, învățând să le

În seara asta, vreau doar Să-ți sărut cu milă ridurile-adânci Ca niște răni de pus în ramă Unde-au săpat odată, suav, Iluzia de mână cu moartea. Când respir, vreau să miros Doar umbrele din

ai scris o antologie literară, iubite, despre ochii mei care nu-ți mai vorbesc care păreau aici și nicăieri - pietre-n palmă de mi-ai fi pus, aș fi fost mașinăria perfectă cu piesele pierdute,

sunt ca apa din care și-au sorbit viață florile-de-nu-mă-uita se varsă și sfârâie nebună pe buzele tale uscate în căldura soarelui de iulie biletul de tren din rucsac mă face să fiu

mereu mi-am dorit să mă săruți când dorm, pentru-a m-ajuta să respir. să-mi zici ,,nu plânge după mâine, că va deveni ieri pentru totdeauna și te vei bucura”. să-mi dai miere când mă vezi

nopți prea lungi mi-e frig de la gâturi prea albe, prea lungi fumul intoxică idealuri, culori din fum pictează roșu pe rănile dintre picioare pulsând pe rhythm&blues vreau puțin din geaca

m-am răzgândit, nu mai merg pe drumul spre succes merg pe poteca asta nesemnată unde bătrânii dorm, sperând să nu se mai trezească ca niște Icari deasupra văilor în ceață m-a oprit unul să-mi

ochii tăi umezi de mir au devenit îmbrățișarea unui templu de ateu eu am devenit o gravură a Țipătului nesemnată în fața oglinzii se lasă în jos jos pe sfoară urlet din urlet ma che fai,

Nu eram ca alții Să consumăm tot Ca să fim fericiți Ne pândeam Ca puii de animale Doar un sărut pe noapte O atingere în tandem Și nenumărate în gând Undeva, în spatele dependenței Știam că

mi-am lăsat dorințele din copilărie să prindă flori pe buzele tale degetele tale s-au plimbat pe toate pleoapele din lume și s-au oprit pe cearcănele mele pentru că-ntr-o zi ai

gentilețea de catifea mă mișcă și buzele, roșul meu îți poartă dar galben e mirosul tău de smirnă și mintea-ți degeaba și îngustă mă strânge și mă doare despre păcate, bunătate și mituri apoi o

prea târziu ai venit, iubite acum mă preocupă doar cartea țigara și luna prea târziu ți-ai scrijelit pe buze cu sânge de pelin tot ceea ce moartea a confiscat încă de la naștere prea târziu să-mi

azi a murit și tata casa e galbenă de miros de ceară și pantofi noi de piele ating iarba adio, tată strâng colierul de la piept cu chipul tau te-ai facut tăcere eu m-am făcut adult care își ia bilet