iubirea noastră nu e placintă cu mere

ai dovedit în poemele tale că ai imaginaţie, că ai un stil nonconformist, că te revolţi uneori, că poţi fi şi sensibilă, deci ai acea bază sentimentală şi ideatică de la care pleacă un artist. Probolema pe care o văd eu uneori, ca şi în poemul de faţă, este felul în care amesteci toate aceste ingrediente şi balastul care ar trebui îndepărtat. Treci de la plăcintă de mere la sertarul din camera de terapie intensivă, faci acea corelaţie între frică şi sertar care nu are nicio logică, apoi spui că arta e sub pat, în fine, amesteci multe chestii care denotă că scrii exact ceea ce îţi trece prin cap, fără să acorzi multă atenţie autocenzurii, să laşi un pic creaţia să respire (se vede graba ta şi la frecventa cu care postezi), să revii asupra ei după câteva zile şi să o treci, din nou, prin filtrul gândirii... Stilul şi tematica propusă îmi aduc aminte de Alina Livia Lazăr, devenită, la un moment dat, Dacian Constantin..., care avea o pasiune pentru sânge şi chestii organoleptice. Acolo se simţea, însă, o anumită curegere ideatică, o legătură mai bună înstzre strofe şi imagini. Sper să nu deranjeze comentariul meu, îl spun cu respect pentru textele tale şi pentru eforul pe care îl faci.

vă mulțumesc frumos pentru observații, cred că sunt foarte utile. am vrut o abordare complet absurdă între plăcintă (iubirea simplă, confortabilă) și camera de terapie intensivă (unde iubirea e ,,bolnavă”). am gândit că pot sublinia contrastul mai bine. la partea cu frica, era „iubirii îi e frică de noi”, adică acel concept de iubire pură nici nu poate exista în cazul ăsta. da, realizez că abstractizez mult și poate nu se mai înțelege nimic. poate e și din cauza unei perioade mai sensibile prin care trec. mulțumesc, din nou, pentru obiectivitate, e necesară la mine.