Poezie
un copil rotund
2 min lectură·
Mediu
stătea mereu singură, cu obrajii mari de pâine
pe fântâna care dădea spre clasă
îi venise rândul pentru fotografia de sfârșit de an
tresărea
nu tu! urlă domnu fotograf
fata frumoasă cu păr ca din soare
era tristă și zâmbea cu o umilință care îmblânzea ceva în oameni
îi făcea să uite o clipă că omega trebuie să fie pusă la pământ
acoperindu-și talia de amidon în care ascunde
camere cu țevi sparte de lacrimi
secrete de adolescență mizeră -
când sinele stă să crape
lângă o societate ce-ți coase gura,
un pariu cu viața, pe care dacă-l pierzi
devii un adult care abia așteaptă să moară
și nu voia să crezi altceva despre ea
părea atât de infimă în corpul ei imens
un animal izolat, devenit gânditor
mereu mereu gândul ei plin de ură vorbea cu ea
era ambulanța care o salva
și nu știa
uneori treceau zile și nu mânca nimic
se-așeza la masă și-nghițea
doar bile mari și negre
de fiere
pe o farfurie plată
oare câte mai sunt până termin liceul
se-ntreba
nu avusese niciodată un iubit
făcea dragoste des și vulgar
cu fiecare mușcătură de amandină
era și plăcere și ură și distrugere
iar în loc de țigara de după
se privea în oglinzi și plângea
lăsa marea din ochi să curgă pe fiecare
ca și când imaginea obrajilor de pâine
ar rămâne captivă în reflexie
poate s-ar desprinde trupul de schelet odată
și să nu mai fugă
niciodată
o strig rareori
încă e acolo, mai scoate mâna prin piept
mă strânge-n brațe și mă doare
și-i amintesc c-a fost
cel mai frumos copil rotund din lume
041142
0
AS