Virgil Titarenco

un copil dimineața udă flori banale în banala grădină a casei mele banale ridică privirea odată cu galbenul soarelui banal o zi banală îi mîngîie creștetul cu mîna ei aspră banală să fii

de ce ți-aș da imperiul de carton și împăratul cumpărat din bratislava ce-ai face cu ei ar ajunge exilați în magazie sau prin cutiile tale de pantofi mai bine îți dau setul nemțesc de

gîndurile tale bănuitoare păsări fugare nestatornice tăceri ale ochilor mereu se face ora cinci în suflet mereu pipăim cu limba precauți despicăturile dintre cuvinte ca o rană a buzelor din

plutea plutea și zîmbea categoric zîmbea îi căzuseră picioarele de un timp le avea aproape degeaba dar erau pe pămînt undeva prea jos parașute wireless fluturau tricolore în balcoane în

clownul Gagarin are un ochi de sticlă a îmbrăcat ziua pe dos îl latră cîinii la garduri are neșansa să calce o coropișniță din clipa aceea orice parte a zilei putea fi dosul sau

visez îmi strivesc fruntea pe asfaltul negru al cerului nopții trec peste mine pleiadele și orionul anotimpurile mă înfășoară vîrtej în această cochilie de ani secundele picură se opresc

uite am cinci minute libere vinișoare mov sub epidermă de sunday sunday să le tăiem împreună pe rînd la marginea sticloasă a după-amiezei între chiuvetă și buchetul de floarea-soarelui clipele

scriam cu aceeași desprindere de realitate cu care uneori mîncam cashew nuts privind un film de noapte vintage poate cu aceeași imposibilitate de a mă opri sau aceeași incoerență

dimineața un haos albastru vînează fiecare vorbă smulgîndu-mi-o din gîtlej o încuie în turnuri de plumb o lasă să moară apoi vine alta și alta în ghearele acestui forceps neiertător aducînd același

repetau mă întrebau de unde îmi vine dezgustul le fluturau sufletele jerpelite atîrnate pe spate aveam gura plină de limfă și sînge și oase din cînd în cînd îmi dădeau apă cu sare și fiere să

în mrejile de sidef ale somnului cearcănele tale albastre umbre ale căutărilor mă regăsesc în vis o insulă de sare ne atingem sîngerezi misterios aur...

eu nu sînt hacker îmi plăcea doar cîndva să demontez biciclete radioul bătrîn Latvia și ceasul Pobeda al tatei reverse-engineering zdelano v cccp se pedepsea cu bătaia eu nu sînt

la început nu erau deloc apoi au apărut unul cîte unul pe rînd și au devenit din ce în ce mai clare mai puternice mai seducătoare prima dată am ascuns în spatele lor frica nu a fost ușor

mă întrebi dacă dor pietrele și umbrele și copacii bineînțeles că dor îți cresc pe greabănul amintirilor ca niște erori in textura universului și apoi dor pentru că îndrăznești să le privești să le

mi-am așezat oasele albe pe piatra spartă de moară ca un altar vinovat de tăcere unul cîte unul o incomensurabilă povară le-am lăsat să se scurgă de așteptare de ploi, de speranțe de lutul

fericirea are din păcate o formă pervers geometrică poate dintr-o rațiune greșită un exterior care vrea să se cristalizeze în mine dar nu se mulează nu se potrivește cu forma dodoloață a