Vasile Munteanu

poezia însăși, Nadja, consider eu a fi o formă de (auto)psihaniliză; libertatea cuvântării tale, referindu-se la cuvinte și la imediatul lor, nu poate deranja.

mulțumsc pentru lectură și pentru comentari(i)u.

Dan: în primul rând, îmi place că ai remarcat sufletul din buldozer; în al doilea rând, despre \"valurile sufletului\", dacă îl analizezi așa, frust, la nivelul metaforizării, da, ai dreptate, e ceva încălzit și reîncălzit; aș sugera o interpretare la nivelul discursului; acei dinți ce rup cu ritmul valorilor, acele îndepărtări (de mângâieri, de cântec, de figuri și imagini cunioscute - în definitiv, de o anumită vârstă) care se sting concentric, asemnea undelor, în direcție opusă mușcăturilor).

mulțumesc pentru lectură și pentru semn.

Andrei, spui tu: \"am găsit\"; după cum spune una dintre multele vorbe de duh ale acelora indicați de tine: când ceva se găsește, ceva se pierde - și invers.

mulțumesc pentru lectură și pentru semn.

sau despre cum a încremenit lumea în dimineața dinaintea visului


textul redă cardinalitatea incertă a unei existențe a cărei trăsătură definitorie, contrar lumii în care trăiește, nu este viteza, ci mersul „la pas” (deși, dacă luăm în calcul viteza de rotație a pământului, el dobândește valențele „pasului pe loc”); de aceea transformările sunt exclusiv exterioare, însă, pe de o parte, spiritul este și va rămâne neschimbat, iar, pe de altă parte, idealul este și va rămâne neschimbat.

descriptivul, aici, are valențele reperului: această haltă, această cișmea, acest cireș; oricâte trenuri ar trece, oricâtă apă ar curge, oricâte fructe se vor risipi, faptul că eu voi trece pe aici povestind nimic despre mine însămi, ci numai despre visul meu, pe care diversitatea lumii nu-l poate atinge este ca și cum nu am plecat niciodată, ci am lipsit, așa, ca un călător fără nume, ca o ploaie fără izvor, ca dulcele din amarul cireșelor.


cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

Alberto: uite, eu nici nu am strănutat (de râs) și nici nu mi s-a făcut gura pungă; îți spun și de ce: textele postate de tine pe acest site nu au nici sare, nici piper (după cum ți-am demonstrat în două ocazii, sunt mai mult \"ridicări cu pretenții\" - asta, așa, vorba ta, să-ți răspund în ton cu textul).

altceva voiam să-ți comunic; ceva într-o gândire tipic becaliană (desigur, tot în notă comună cu textul): la câteva mii de oi, e bine să existe și câini; sau, conform exprimării tale, \"gardieni poetici\"; crede-mă, asta nu e o dramă; drama apare când fac front comun acești \"ce m-am râs\", care pozează în gardieni procletici.

încă ceva: acei 15.000 ți-i donez - de la nivelul tău, îți poți cumpăra în fiecare an un site, astfel încât, la final, să te poți numi fericitul posesor al celor \"15.000 de specialiști procletici\".

mulțumesc tuturor pentru lectură și pentru cuvinte.

Aura: sună, așa, ca o definiție a cafelei.

Aida: într-adevăr, frumosul estetic nu poate fi o constantă; în plus, eu, între cuvinte, sunt totdeauna în căutarea echilibrului.

Ioan: vorba poetului: \"toate-s vechi și nouă toate\".

Teo: unele stau în puterea noastră, altele nu; mă tem că autoironia e o formă de neputință.

Andrei: pentru noi (oricine am fi \"noi\"), nu există alți oameni și alte vremuri; există numai formele acestora de exprimare.

încă o dată, mulțumesc tuturor.

Răzvan, Andrei: mulțumesc pentru semn; între cele două tipuri de incertitudine (științifică și religioasă), posibil că atât ne rămâne: să trăim guvernați de necesitate.

științifici (cu nimic mai prejos acelora religioși) pot crede că emoția este cauzată de reacțiile chimice din organism; de acord cu tine, emoția este cauza tuturor acestor procese.

s1: \"chiar și un ceas stricat arată corect de două ori pe zi\"

finalul: lacrima este proiecția în exterior a trăirii, emoție pură născută din preplin.

între acestea: un decor predefinit în care mărturisirea (sugerată din titlu) dobândește valențele lui a fi.

cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

într-o astfel de viziune (botanico-anatomico-estetică; și nu numai, dar mă rezum la ce este scris), unghiurile de vedere nu există; raportul natural de forțe determină transforările individuale.

de aceea, tot ce se petrece exterior în universul unui astfel de spirit poartă amprenta fenotipului; el este ceea ce îi este dat prin natura sa să fie și nicidecum nu poartă responsabilitatea pentru ceea ce pare că este (punct în care spun că autoarea - poate greșesc, poate nu - a plecat de la înțelepciunea populară: \"pe afară frumos, înăuntru găunos\").

prin urmare, poezia este o detașare (\"pa/pa\") de sine, o autodevorare; este (dacă mi se permite) o natură moartă pictată cu unghiile între dinți.


cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

Domnule Dumitru: exercițiul de literatură comparată (oricât de sumar ar fi el - nici nu s-ar putea altfel dacă luăm în calcul că el se petrece într-un mediu virtual) este o dovadă a unei minți care a petrecut timp prețios în bibliotecă.

deși poate părea, scopul nu a fost acela de a șoca (steril, prin limbaj; să fim serioși, argoul folosit face deja parte din \"marea masă a vocabularului\"; poate numai auzul acelora care își petrec viața într-un mediu social \"steril\" n-a fost niciodată violentat de un astfel de limbaj; intenția mea, una nepretențioasă (și, aici, îi răspund și lui Andrei Dragomir, nedumerit de ce am recurs la idilicul eminescian vs gregarul urban) a fost aceea de a sugera ipocrizia damelor argotice și a masculilor jargonarzi (multe/mulți dintre ele/ei culegători de trofee la diverse vânători de premii) atunci când recurg la un astfel de limbaj; un manelist, de exemplu, exprimându-și condiția, nu e vulgar; vulgari sunt abia acești argotico-jargonarzi...

o, cât iubim maneaua, dar... numai în literatură!


mulțumesc pentru lectură și răgazul de cuvânt.

Ela, Ioan: când părerile... polarizează, înseamnă că textul e o formă de sinteză; ceea ce, spun eu, nu e tocmai rău.

Ioana: dimpotrivă, eu cred că e o panică pur și simplu cuprinsă de poezie...

Tincuța: nu ai pentru ce să îți ceri scuze; \"filme cu buget limitat\"? tot ce se poate; mie, de exemplu, îmi plac teribil filmele rusești (preferatul meu: \"Bărbierul din Siberia\").

Andrei: consistentă aplecare întru text și întru circumstanțele acestuia; lucru pentru care îți mulșumesc, nu mulți alocă astfel de timp unui text; în plus, în mare parte, observațiile (nu sunt ipocrit, mă refer strict la observații) le găsesc pertinente; totuși nu mi-am putut abține un zâmbet: asta recomandare, să citesc Arghezi? te rog, pe viitor, păstrează-ți seriozitatea; mulțumesc pentru lectură și pentru timpul alocat; a, o ulitmă observație: nu mai fă presupuneri asupra \"mediului\" și \"experienței de viață\" ale autoruui dacă autorul sau măcar biografia autorului îți sunt necunoscute.; încă o dată, mulțumesc.

într-o astfel de poveste, Răzvan, nu cunoști niciodată deplin caracteristicile Binelui și ale Răului - Fît-Frumos se dovedește deseori a fi o scârbă, iar Spânul... un poet.

mulțumesc, pentru lectură și pentru semn; mulțumesc și pentru comentariul la care nu am mai apucat să răspund.

mie cel mai mult îmi place că textul e ca o pauză între cuvinte: \"am ajuns să mă înjure toți proștii\" [...] \"de ce?\";

un \"jurnal în alb\" (dacă-mi permiți analogia), pe care cu totul întâmplător scrie Ioan Jorz, pentru că, la fel de bine, putea să scrie un cu totul alt nume, fie al unui cunoscut (\"ion c\", de exemplu), fie al unui necunoscut (vasile munteanu, de exemplu).

sinceritatea aceasta este dezarmantă: nu, eu nu mă consider dintre aceia care cred că au luat în posesiune poezia; Poezia e a nimănui, e un dat, e viața însăși - faptul că trăiesc, \"ce\" și \"cum\" trăiesc.

subconștientul tinde către realitate; prin urmare, el caută să sintetizeze experiența personală și impersonală în formule care respectă o logică inerentă, particulară, care, deși altora poate părea... anormală (vezi pasajul referitor la \"personalitate multiplă\"), tocmai ea constituie esența diferențierii unui poet de un om normal; a nu se înțelege de aici că desconsider normalitatea, ci numai pe normalii care îi blamează pe artiști.

nu mai știu exact (lucru pentru care îmi cer scuze) dacă la Piaget sau la un exeget al său am întâlnit conceptul de \"umanism integrativ\"; ei bine, nu știu dacă așa ceva și-a propus autorul în textul de față, dar (și) așa ceva a reușit: a reda frânturi de lume văzută prin ochii oamenilor, a transmite cititorului că există, dincolo de aceste diferențe radicale, un fond uman comun, o spiritualitate ereditară, ce conferă sufletului nostru echivalența nemuririi.


cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

între conservatorismul cosmopolit (vezi E.V. Luca și al ei \"made in great britain\") și oralitatea neaoșă (vezi L. Nanu și al lui \"taci, mă\"), dintre textele postate în ultima vreme pe site, poezia aceasta a ta merită evidențiată.

pe de o parte, naționalismul de tip bumbești-livezeni atinge în mod bizar valențele tabelului lui mendeleev [a se vedea hidrogenul, compușii chimici care interacționează și procesele chimice care au loc în organismul uman în cazul stării de \"felicity\" (aici personalizată și, coincidență, cam englezită pentru un discurs cu pretenții hispanice), precum și elementele care intră în compoziția băuturii sangria: 1 sticlă de vin roșu (Cabernet Sauvignon, Merlot, Rioja, Zinfandel, Shiraz), 1 lămâie tăiată felii, 1 portocală tăiată felii, 2 linguri de zahăr, 1 păhărel de brandy, 2 pahare de apă minerală]; dacă cineva se îndoiește că, prin aceasta sunt epuizate metalele și nemetalele din tabelul sus-numit, să ia în calcul și siliciul din compoziția paharului, aliajul din compoziția linguriței și cuțitului care taie felii șamd.

pe de altă parte, oamenii de știință preocupați de acest aspect, începând cu Freud, au recunoscut importanța inconștientului în actul artistic; prin urmare, din punctul meu de vedere, aici, discursul, în loc de a fi rezultanta unei exprimări artistice, pare consecința unei (auto)psihanalize; interesează, desigur, raportul dintre munca fizică și cea intelectuală, cu atât mai mult cu cât, din perspectiva lui homo faber, de exemplu, nu este foarte clar la ce îi folosește hamalului mistria și nici dj-ului mortarul; probabil că [poezia] este o discotecă în renovare.

Cu adevărat interesant finalul, în care trinitatea este redată sub formă reptiloidă (sânge rece, cu sau fără picioare și cu inima tricamerală).

ai dreptate, Claudia; sau, după cum se spune, \"de ce nu moare lumea asta să scape de mine\"; mulțumesc pentru lectură.

mulțumesc tuturor pentru lectură și pentru semnul de cuvânt.

Ioana: așa cred și eu, că poezia trebuia să treacă prin ceva, către cineva (același sau altcineva); în definitiv, viața e numai o transformare; mulțumesc.

Ioan: ai tu felul tău de a desface matematic parantezele (iar asta nu e rău); nu știu dacă jemanfișismul e unul voit (sau numai dacă e), dar, referitor la \"solilocvial\", cu siguranță poezia în sine e un dublu monolog: atât al autorului, cât și al cititorului; cu reciprocitate.

Florin: nu e mărturisirea unui iov, dar uneori nici revolta noastră nu e autentică; măcar sinceritatea are darul de a ne umaniza; cu reciprocitate.

Teo: vorba lui Florin, e numai trecerea unui cuvânt; de ce și pentru cine eu nu aș putea răspunde; mulțumesc.

răstălmăcind puțin scrierea (așa cum uneori se impune vis-a-vis de textul unui autor \"de adâncime\" - se poate spune că, într-o astfel de relație, important nu este cine întreabă, ci acela ce răspunde; sau, revenind la text, nu subiectul plimbării, ci subiectul însoțirii.

așa cum m-am obișnuit, (auto)ironia, în textele lui Liviu Nanu, este mai mult o \"profesiune de credință\" (prefer sintagma aceasta pentru că, așa cred eu, satisface și latura estetică și pe aceea mistică ale autorului) și un subterfugiu argumentativ; cu ajutorul ei poți da drept adevăruri simple opinii; sau, dimpotrivă, poți emite propoziții cu pretenții de adevăr în sensuri simple și deconcertante.

cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

domnule Valerian Ciobanu, cum numai jumătate dintre rădăcini îmi sunt dincolo de Prut, dar, totuși, fotosinteza este una pur românească, aveți dreptate: n-am de unde să știu nici ce așteptări aveați (pentru că nu precizați) și nici care este natura dezamăgirii dumneavoastră (pentru că nu spuneți de ce); asta e, fiecare poet în pielea lui piere.

totuși, dacă asta mulțumește întrucâtva dorința de a-mi reproșa știți dumneavoastră ce, mărturisesc: și eu sunt dezamăgit; de fiecare text al meu sunt dezamăgit; este și motivul pentru care nu mă opresc (încă) din scris - îl caut pe acela în urma căruia să spun: Este! și, apoi, să nu mai am nimic de scris.

mulțumesc pentru lectură; faptul că ați încercat să spuneți ceva are totuși o valoare în sine.

... faptului că este scrisă de o femeie, poezia este \"al dracului\" de tonică; în plus, ironia, bine dozată, reușește să confere autoportretului intimitatea specifică jurnalului.

autoarea nu pune accent pe discursul poetic, ci pe atmosfera întreținută de o muzicalitate lepădată de livresc; nu ideea poetică este importantă, cât starea poetică, deloc simpla căutare a polarizării și unificării sensurilor.

iată de ce textul oscilează permanent între obiectual și relațiile specifice unui astfel de plan.


cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

Ioan, comentariul meu [citatul oferit de tine - integral, plus finalul: \"nimic deplin valoros, nimic îndeajuns copt (corcodușele verzi)\"] se referea la diferența calitativă între ce ne propunem \"să furăm\" de la viață vs. ne mulțumim cu ceea ce viața însăși ne oferă; nu spun că apetitul tău pentru epigramă ar fi de vină, dar, te întreb sincer, de unde anume ai tras concluzia că el ar fi unul \"persiflant\"? în plus, mi se pare ilar să pretinzi că tonul comentariilor tale se modulează în funcție de comentariile precedente (indiferent de cine sunt făcute); uite, habar nu am de la cine și pentru ce pretinzi scuze, dar eu, vasile munteanu, cred suficient în acest text încât să și le ofer: scuze, Ioan Jorz.

\"de rigoare\",
Vasile Munteanu