Vasile Munteanu

pe mine nu m-ar deranja; explic și de ce; primo: deși nu am cunoscut-o niciodată, am înțeles că pe nașa mea o chema Vasilica (norocul meu, nu?); e drept, Teianu, nu Munteanu, dar și asta pot să trec cu vederea; secundo: genul acesta de găselnițe într-un text fără nici un dumnezeu au pur și simplu scop publicitar, de a crea "vâlvă auxiliară" în jurul numelui său, deși nici scopul acesta nu este unul realist - ce scop poate avea un text lipsit totalmente de valoare? terțo: nu este prima oară când observ că preocuparea principală a lui Dragoș Vișan este aceea de a epata; am mai atras atenția că folosește termeni sau sintagme care îi sunt mai mult sau mai puțin străine: aici, de exemplu: "fond de rulmenți", sau "miros de la gunoiul menajer pe scară" ș.a. (multe).

concluzie: da, genul acesta de texte semnate Dragoș Vișan sunt texte umoristice; dar umorul provine din faptul că sunt scrise;

(banc, desigur): cică pe sisiful ăsta degerat l-au găsit 3 (magic, desigur) salvamontiști; șeful lor zice: - doi să-l ținem și unu să-i toarne coniac pe gât; la care sisif, cu o voce stinsă, remarcă: - n-ar fi mai bine să mă țină unul și să-mi toarne doi?

mersi pentru... a rebours :)

dacă nu ne-am ridica, nu am putea cădea din nou; a trăit destul cine pierde numărul căderilor; cine nu (mai) cade e sau sfânt, sau mort.


mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

ars poetrica via "antimemorii" (cum ar veni: un ochi plânge - al lui Malraux, un ochi râde - al lui Poetrycă): eminescianismul nu va fi. dar (și) poeticul va fi boala secolului 21.

cred, totuși, că un lucru scapă autorului din vedere: pentru realizarea (faptică, desigur) a mult visatei opere postume, "tehnica" trebuie exprimată antum - din această dilemă nu se poate ieși; fără doar și poate se poate intra oricând; motiv pentru care, pe viitor, la două lucruri voi fi mai atent: unde calc și de unde bate vântul.

și eu mă bucur că le-ai regăit pe Ioana; motiv pentru care, dimpotrivă, tu ar trebui să fi atent încotro e îndreptat d'arcul.

dacă îți este mai clar decât mie ce am vrut să spun, să-mi spui și mie; dacă nu, bine.

uneori, "inocența" poate fi pur și simplu lipsă de instinct de conservare sau chiar viciu (de limbaj, ceea ce ar fi totuna); probabil o să pară abominabil ceea ce urmază să afirm, dar prefer o generație educată în spirit, să nu spun spartan, dar măcar atenian (nu doar formal, ca în prezent; cine îmi va spune că educația contemporană în lumea așa-zis civilizată respectă educația ateniană înseamnă că e mai naiv decât Fulguleț), decât una amăgită cu un "Părinte" care nu va putea explica nicicum, nicicând răul din lume, inexistent încă în inima lui Fulguleț (ce efect de bumerang poate avea aparent banala rugăciune!); după cum (m-)am mai întrebat și cu alte ocazii, dacă e atât de frumoasă copilăria, de unde (Doamne iartă-mă), apar toți adulții ăștia violenți, vicioși sau blazați?

textul acesta îmi pare că are ceva din caldura "plastică" a unui tablou; exteriorul e ascuns de aburi; tot ceea ce contează este "centrul", zugrăvit în culori calde, în nuanțe de blând (chiar dacă ascund un reproș); acea seninătate pe care numai dragostea superioară o poate provoca în sufletul unei femei; l-aș intitula: "Natură moartă cu floare de ceai"; un cadru inert în care viul este sugerat de olfactiv; demnitatea unei tristeți ce succede "fierberii"; regretul pentru ceea ce nu se va mai întîmpla; conștiința nerodirii; o tristețe calmă, oarecum amânată, la fel ca iarna în pragul căreia se întâmplă.


un cititor,
Vasile Munteanu

sentimentul pe care mi l-a indus lecturarea acestui autoportret este unul de "buzunărire" (susținut, de ex, și de expresia: "scot la interval"); parcă te-ai fi arestat și oarecum imperativ ți-ai fi inventariat (autopercheziționat) "al tău"-ul; un text introvertit, pe care numai impresionarea îl scoate alocuri în afară; dar chiar și atunci redefinește sensul existentelor după bunul plac, dar, mai ales, coform propriei sensibilități; trupul este nici mai mult nici mai puțin o instituție de (re)educare.


un cititor,
Vasile Munteanu

eram convins că, după atâta pauză deliberativă, veți reveni cu presiune mai ceva decât mașina de pompieri; dar nu mă așteptam să vă dedați și domnia voastră la ironia asta (stați să mă uit mai sus cum ați zis...) de "doi bani" a înstelării persiflatoare (și nu sunt ipocrit, m-am dedulcit și eu astfel, dar, na, n-am eu pretențiile domniei voastre); eh, vb ceea, câte-n cuvinte, atâtea-n stele; și, desigur, aveți dreptate, eu sunt ciudatul ăla care pretinde că între apa fântânii și piatră diferența este dată numai de starea de agregare (n-are rost să invoc aici ideea de "substanță", în orice caz, nu la halul în care ați pus problema) și am să bat în retragere, nepermițându-mi o polemică din perspectiva limbajului de lemn, în care văd că excelați.

mai veniți, că tot așa plecați; pe onoarea mea, m-am convins, ideile nu vă pot face nici un rău; paraziții lemnului sunt inofensivi în mediul virtual.

în schimb, sunt sigur că o să trăiți mult, motiv pt care vă doresc sănătate.

nu am să mă aporpii de acest text dinspre stilistică, plan ideatic și altele de genul; acest lucru s-a înfăptuit deja, iar ce lipsește este destul de la îndemână.

ce îmi aduc eu aminte despre "Dănuț" (subliniez că simpla ipostază de lector îmi permite să îl raportez la ce consider de cuviință) este că el era, dincolo de un nume comun (sau, dacă ne raportăm la titlul pe care am ales să îl dau acestui comentariu, tocmai de aceea), o ciocolată; ca în cazul oricărui produs, apreciată de unii, detestată de alții; o să vă întrebați - pe bună dreptate -
ce legătură are cu textul...; după cum ar spune Moromete (iar această referință nu mai este deloc întâmplătoare), două lucruri reies de aici: pe de o parte, că aprecierea unui produs finit crește direct proporțional cu obscuritatea "rețetei" și că, pe de altă parte, cu "cioara vopsită" este în ultimă instanță o sintagmă care ar putea fi catalogată, de la caz la caz, de la fascistă, misogină sau discriminatorie, până la xenofobă; de ce spun asta, pentru că, așa cum am înțeles eu de-a lungul timpului relația cu "d/Dumnezeu", raportarea la Divinitate, viziunea de natură mistică asupra lumii - sau cum vreți să o numiți - este una particulară; ceea ce mă duce cu gândul că tipul acesta de dogmatism (mă refer la acela manifestat un anume comentator) presupune (tot de la caz la caz - mă rog, de la sărbătoare la "sărbătoare") că exercițiul vopsirii poate fi suportat și comportat de un spectru mult mai larg de animale (sau, dacă cineva se simte jignit, de viețuitoare): lup (inclusiv cel nărăvaș), cameleon, ren, iepuraș sau chiar om; multe dintre ele chiar din faza de "ou"!

prin urmare, o primă concluzie pe care o pot extrage este că versul "Dumnezeu e un copil nebun", departe de a fi o blasfemie, are valoarea raportării strict la Divinitate (golită de orice "atribuiri" lumești), raportare care nu știu dacă poate fi exprimată cu o mai mare inocență; una care nu are nevoie de reprezntări; care nu cunoaște (nici nu are putea!), ci se recunoaște; o identitate a sinelui plus-minus diferențele specifice; ea se percepe, dar nu se poate explica (nu este acesta unul dintre atributele naturii divine?!); impresia pe care o produce este "absolută"; aș spune că este afectivitate pură: fascinează și îngrozește în egală măsură; iar reacția unui copil este cunoscută de toată lumea: își acoperă ochii cu palma, dar privește printre degete.

nu în ultimul rând, faptul că (încă) un autor vorbește despre Dumnezeu la modul explicit (în fond, cred că nu este v reunul dintre noi care să nu fi soluționat unul sau mai multe texte astfel) este adevărat, în primă fază, are darul de a treyi suspiciuni; timpul mi-a demonstrat că într-o majoritate covârșitoare astfel de texte sunt cel mult dubioase; atunci întrebarea care mi-am pus-o a venit firesc: este Liviu Ofileanu un astfel de autor? cred că întrunesc asentimntul oricui când spun răspicat: Nu! prin urmare răsturnarea aceasta mistico-epistemologică) - spun răsturnare pt că "rețeta poeziilor cu și despre Dumnezeu" l-a impus pe acesta drept "concluzia" (vers final) unor premise oricum aiuristice are o altă menire; știu că sună prețios, dar ea are implicit rolul unei instituiri ontice; nu știu dacă aceasta a urmărit autorul sau intuitiv educația "și-a spus cuvântul", dar este o justificare aproape carteziană a lui a fi prin a gândi; o obiectivare a lui "sunt" prin "cum" și prin "cum nu" (sunt); iar autorul este îndreptățit să gândească astfel, pentru că în absența unei astfel de obiectivări creierul este, dar este mort (limba anglo-saxonă, una mult mai logică, exprimă mult mai adecvat această existență în absență), el "doarme într-o coajă de nucă" (simbolistica creier-nucă fiind una cunoscută, mă mir că a scăpat antecomentatorilor; probail prea înverșunați în a trata cu propria tinctură de iod un text de altfel cât se poate de sănătos).


cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

precizez: raționamentul de mai sus e pur și simplu o încercare ad-hoc de a demonstra "beția de cuvinte" specific românească [dacă luăm în calcul și amănuntul trecut cu vederea extrem de ușor de majoritatea dintre noi că "analiștii" - literar vorbind, desigur, în ciuda anumitor zvonuri despre unii dintre contemporani mai ales - sunt în majoritate bărbați (cel puțin "biologic"), atunci putem accepta că au dreptate aceia (nu întotdeauna femei... cel puțin biologic) care repetă obsesiv că "toți bărbații sunt porci"].

domnule Dachin, întreținerea Hb-ei presupune un oarecare rafinament; cum românul are o slăbiciune aparte pentru sinteză (de unde și sentimentul că, așa cum observați, contemplând lumea răsturnat, lumea ar fi anormală, el fiind desigur "mai deștept" decât toți), extrage (cu voluptate aș spune) cele necesare pigmentării realului din grăsimi și din alcool (asta, așa, într-o explicație mai mult sau mai puțin gastronomică); în plus, dacă ne luăm după cantitatea de sânge din organism, cred că (neștiințific, desigur) nici procentul de alcoolemie suportat nu poate fi mai mare.

"biserici"

poezia ta, Silvia - acesta, dar poezia ta în general - îmi amintește (într-un mod ciudat poate, lucru de care sunt deplin vinovat și pentru care îmi cer scuze) de Carol Quintul, care se referea la pasiunea sa pentru ceea ce obișnuim a numi "limbi străine" astfel: "vorbesc spaniola cu Dumnezeu, italiana cu femeile, franceza cu bărbații, și germana cu calul meu"; de fapt, cred că ceea ce m-a trimis într-acolo a fost "imprecizia ceasurilor" din versul final, care mi-a amintit că și acesta, Carol Quintul, a sperat (zadarnic, desigur) spre finalul vieții să reușească a sincroniza 40 de pendule; nu știu în ce măsură ceea ce suntem ține exclusiv de alegerile pe care le facem, ci mai degrabă de ardoarea cu care dorim ceva anume; de exemplu, intenția vizitării unei bisericii (mai ales "negre") este lăudabilă, dar faptul că o găsim mereu închisă ar trebui să ne dea de gândit - există oameni care au pășit dincolo; poate că acest obstacol de netrecut vine în realitate din interiorul nostru, posibil să nu dorim atât de mult pe cât ne place să credem.

nu știu dacă prin cele de mai sus am reușit să spun că dp meu dv poezia ta este, transmite; că, atunci când ni se pare inabordabilă sau mai puțin expresivă, este posibil să nu fim nici cal, nici bărbat, nici femeie, nici atât dumnezeu.

cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

mulțumesc Cristina pentru lectură și pentru semnul despre; e acolo un "dacă" și, zic eu, introduce o condiție; nu am pretenția că este suficientă, dar necesară este cu siguranță.


încă o dată, mulțumesc pentru prezență.

și scrisul este tot o formă de sinucidere sau de onanism; când scârba este atât de puternică pe cât pretinde autoarea, tot mai găsim resurse pentru clișee: în definitiv, între o "mare de adolescenți" (Nichita) și "mare de labagii" diferența este dată de modul de reacționare la stimului (atât interiori, cât și exteriori); asta apropo de Camus; pentru că una dintre soluțiile posibile pe care "libertatea absurdă" le implică (gândesc că în loc de a scrie despre fără nici un folos) este sinuciderea; iar dacă între scris și onanism uneori nu este nici o diferență, chiar și alege să trăiești poate fi o formă de sinucidere.

viață lungă doresc tuturor (deși, mărturisesc, aceia pe care îi invidez sunt morți cu toții).

este că anumite elemente compoziționale strică întregul:

i) unele construcții [exemple: "scrie-mi tu mie" (corecz "scrie-mi"; nefericit, apare și în v1, de parcă i-ai fi pus anume titlul, astfel încât să nu uiți cum începe textul propriu-zis); sau "eu să nu ating" (în care ai putea renunța liniștit la pronume, pentru că apare în desinența verbului; în plus, ai scăpa și de conjuncție); sau "de deasupra" șmad]
ii) finalul (cu o poantă voit căutată, soresciană, și destul de nereușită, în ciuda sonorității regionalimului) .
iii) (să-i spunem) cosmopolitismul acesta estetico-istoric: graur-faur (folclor)/ războaiele punice (Roma vs Cartagina)/ Chagall

toate aceste elemente de mai sus (plus alte câteva) conferă textului o aură ușor declamatoare, teatrală; dar, dacă suntem sinceri, putem accepta că poezia fără bavură este extrem de rară.

o poezie altminteri destul de reușită, una bivalentă, cum se spune, "de dragoste", în accepțiunea ei imediată, dar, în fond, una a căutării (inclusiv a căutării de sine); un vocabular deloc sărac, ce nu are nevoie de clișee pentru a susține expresia, emoția, subiectivitatea trăirii; una ce reușește să spațializeze vibrația interioară, iar, dacă finalul și-ar fi atins scopul, chiar să cartografieze - asmenea un satelit - această călătorie.

"Grecia învinsă și-a învins învingătorii"; oricum, mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre tupeu.

mulțumesc Oana, mulțumesc Cezara, mulțumesc Ottilia pentru cuvinte; aveți dreptate: dacă în noi, indiferent de "călătoriile" pe care le facem de-a lungul vieții, nu supraviețuiește ceva sălbatic, natural, autentic uman ("totuși, iubirea"), devenim artificiali, mecanici; civilizația are tarele ei.


încă o dată, mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

mulțumesc, Anca, pentru aproapele cuvintelor.

domnule Kosta Vianu, onorat de prezența dv, care, ca întotdeauna, înnobilează sensurile.

am înțeles că amândoi stăm în mâini, numai că pe unul dintre noi îl jenează unghiile.

pt domnia voastră (și pentru a nu crede lumea că vorovesc în dodii când pomenesc despre "Război cu toată lumea"), am făcut (și) un altfel de efort (pt că am re_citit pe wc) și am căutat pasajul cu pricina, de unde v-ați inspirat ilustra analiză literară (cu care ați uimit pe toată lumea, comentariile dv care însoțesc evidențierea unui text fiind deja de un delirism - indiferent de natura acestuia - notoriu); analiză literară pe care, ca întotdeauna, desigur, ați... semnat-o și ați dat-o anonimă: "Există totuși unele lucruri amuzante: farsele pe care singur și le joacă spiritul autocritic al autorului, ce răbufnește, pe neașteptate, ici și colo. Astfel, d. Damian Stănoiu în două fraze își face cea mai bună, cea mai adevărată, cea mai adevărată critică a propriei cărți:
"Nihil novi sub sole. Ce-a fost o să mai fie (...)"
"Adevărat!... Sunt 33 de ani de când îmi irosesc vlaga."
Și "oricât te-ar amuza această bucătărie mânăstirească, ți se mai face și lehamite"" (E. Ionescu - Război cu toată lumea, Ed. Humanitas, pag 207).
Ca să vă conving că mai există astfel de "analiză" în lucrarea respectivă, precizez că mai apare vizavi de Arghezi, dar mi-e lene să transcriu (unde mai pui că nici nu se merită).

Ce pierdeți domnia voastră din vedere este că, fix un rând, mai jos mai spune: "e un pamflet mărunt, fără talent și, mai ales, fără altitudini" (ibdiem). Eh, d. Firfirică, dacă și autocritica ar funcționa măcar precum critica, cu siguranță v-ar băga cineva în seamă ca autor; fie și de comentarii, că de pamflete nu se pune problema; spun asta pentru că, parafrazând același autor în finalul fix aceluiași articol, nu apreciez criticii, nici nu îi desconsider, dar proasta analiză literară îmi produce greață.