Teodor Dume

înăuntrul trupului se conturează un nud de femeie de-a curmezișul stă gândul singurul semn saliva căzută printre degete din craterul timpului ostatec în lacrima lui rostogolește o rugă așa

îmi amintesc de mine și respir copilărie picioare goale și tălpi întinse peste mersul bunicului fără griji conving umbrele zăbovite la marginea drumului să-mi lase pașii în ploaie aș putea

Ce mai contează cum mori poate că da poate că nu nu poate fi decât o întrebare deschisă o spontaneitate și nu un joc la ruletă poate un orgoliu care se naște odată cu fiecare până la

în duminica asta toate lucrurile sunt noi și oamenii sunt noi fiecare respirație capătă importanță nimic întâmplător sub cercuri imense se rostogolesc rugăminți prin care oamenii

ca un fir deșirat din sveterul tricotat de bunica și pregătit pentru un drum lung și neștiut - viața urme înghesuite sub cer se așează în mine dimineața devreme privesc fix și nu spun

când va fi să trec dincolo de anotimpuri va ploua mărunt în ziua aceea rotirile negre de sub gulerul cerului vor închide drumurile mai devreme știu mi-e frică să mă uit în

Să bem Gicule, să bem, futu-i mama ei de viață că doar nu dau turcii năvală, apoi mâine cine știe... vezi, e ca o coșmelie viața, adunăm obiceiuri conservăm tradiții sudoare facem prunci și

ochii infectați de priviri bănuitoare dormitează în jurul depoului din mine nu sunt fericit pașii obosiți de noroiul care îmi adoarme pe tălpi vibrează mut vaporii eliberați din stomac mârâie

Ieri gândul de a mă face mare îmi acoperea somnul nu pentru că nu aș fi vrut să mă joc îmi întindeam răsuflarea înspre cer ca să văd înăuntru și pe Dumnezeu cum numără chipuri pentru a-l

nu știu dacă înțeleg prea multe uitându-mă peste linia din palmă corpul mi-e plin de unghiuri și toate se întâlnesc în momentul deschiderii mâinilor spre orizontul ce întreține privirea toate

* sfârșit de rugă - între bătăi de clopot multă durere * încă un prun la marginea șoselei - accident mortal * limba de clopot sprijinită-n păianjen

are unghiile false nu mănâncă nu bea face infuzii prin glandele unui copil permanent doar astăzi respiră din mine ca o rugăciune măsurând tristețea golită din trup simt albastrul coborât

Singura privire aruncată peste cele două părți ale ferestrei nu mă face mai fericit cu același gest mă trezesc dimineața să măsor între pași liniștea de pe trei ori patru metri pătrați o