Singurătatea ca formă a realității interioare

O poezie aidoma unei alergări de imagini artistice care se succed într-un spațiu inelar, concentric, ”îngust” al gândului poetic orbitând împrejurul ideii centrale a singurătății ca ”formă a realității interioare”. Singura, am adăuga noi. Pluralitatea înseamnă deja alienare, chiar dacă înseamnă totodată și alinare. Căci despre asta e vorba aici: despre distanța dintre alienare și alinare. Care e diferența? O vocală! O poezie! Un spațiu! Ei bine, în acest spațiu interior scrie Teodor Dume. De aceea am spus ” spațiu îngust”, poezia lui e ”subțire”, fină, disecantă.

Acest spațiu așadar, e inundat de imagini fin artistice: arătătoare de ceas lipite de perete, martore ale unui timp încremenit, o noapte de iarnă care ”ticăie”, semnul unei tăceri absolute accentuate și de acele ”gânduri muiate în liniști”. În această specifică lume, cuvintele sunt totul. Ele sunt ”sorbite”, ele ”reinventează”, ele sunt companiile inimii ”pe versantul ei drept”, cum remarca și Ramona, o imagine de excepție. Ele se lipesc de limbă și tac, o altă ”subțire” constatare. Ele sunt martorele tuturor ”lucrurilor vechi”. Ele sunt singurele. Veți întreba: singurele care ce? Ei bine, singurele și atât.

Gluga neagră și inima ce tace dinspre final, accentuează aceeași atmosferă tainică, chiar misterică, aici însă, când ”ceva începe să moară”, discursul adaugă o imagine mai personală ce se întrupează din aburul trăirilor de mai sus. E momentul când teo (folosesc la fel ca autorul litera mică) ”se face că doarme” tocmai pentru a păstra aceeași impresie de liniște și tăcere. De aparentă indiferență. ”Se face că doarme” e ”minciuna” perfectă, e scuza de acoperire a ne-dormirii interioare, forma de alinare a alienării. Când singurătatea pare că-l copleșește pe autor, acesta se teme de înstrăinare, dar totodată, iată, singurătatea se dovedește a fi singura cale de descoperire a adevărului și de revelare a ”realității interioare” ca unică formă de existență. E ideea care împinge poezia înspre tărâmul filosofic al discernerii lucrurilor și realităților lumii, interioare într-o primă fază, pentru a se proiecta abia mai apoi în exterior. Aceasta e direcția, nu invers. Pentru aceasta singurătatea e forma esențială de viață, și abia apoi pluralitatea ca formă de împlinire, dar ne-necesară.

Eu de câte ori mă gândesc la Teodor Dume, pe care cândva l-am numit ”gentlemanul desăvârșit”, de fiecare dată, probabil datorită fotografiei din pagina sa, văd lacul întins și pădurea din spate. Această poezie se mulează perfect pe profilul domniei sale.

Am lăsat la urmă sentința finală, care îmi place foarte mult ca viziune poetică, deși personal consider că singurătatea e singura \'formă viabilă de viață\'. Poate că și pentru domnia sa, dar se face că doarme.

O poezie de remarcat, pentru care primiți vă rog, totala mea admirație.