Carmen Moraru

Vino încet pășind cu grijă peste roua dimineții Peste stele diafane și luciri de lună nouă. Vino, prinde-mă de mână Răsfir părul tău rebel și-adormind în cuib de lună mă culculușesc în el. Între vis

E toamnă cu miros amar de prune, de nuci coapte și pelin. Înșirui amintiri într-un sertar din struguri dulci și-mi fuge lin privirea pe cărărui ivite printre rînduri de frunze verzi și

Pe fundul oceanului e un pește pețitor. El încarcă bărcile pescarilor cu frumoase sirene. Sirenele cîntă încîntător și pescarii se sfarîmă de stînci. Peștii îi mănîncă pe pescari cu mare poftă

Și ce te face să crezi în continuitate, ce demon se adapă cu frica de singurătate. Deciziile sunt scrumul focului ce ne-a înduplecat să mai rămînem negîndind. Mîine pîinea va prinde mucegai oricît de

Zbor în fiecare dimineață, Ca un om porumbel. Privesc la tine pe fereastră Să-ți văd umbra doar. Dar tu nu mai ești aici, Și oricît aș căuta Tu nu mai ești.

Mă tem, nu de cine sînt ci de cine aș putea deveni descrisă dintr-un alt unghi. Și nu pot chibzui precis la faptele mele viitoare, cînd mirajul se va fi spart dînd naștere unui caleidoscop de

S-a stins lumînarea dar înainte a luat foc fața de masă. Și nu mai știu ce-i adevăr și ce minciună în ce ți-am scris. Totul e atemporal. De parcă s-a deschis o poartă spre un timp fără timp. Luat la

Ce neam de Sînziene-Salomee au cucerit pămîntul nostru, și bărbăția a pus pe jar? Piciorul tău fin și coapsa rotundă. Pieptul dezinvolt și buzele-n contur. Unduitoare naiadă îi pierzi pe cei

Istovit merge-n gol ceasul rău și mă lasă… Abia descătușat din robie Cîntul îmi înalț și cerul toamnei contemplu. *****

Strecoară-te afară vifor din suflet și poartă-mă spre cețuri. Acolo calea o voi rătăci și roua n-o voi căuta. Dă-mi suflul violet din primăveri pierdute și albe scînteieri din boabe de

Te uiti la mine păpușă bătrînă, cu zulufi blonzi ieșind din broboadă și zîmbetul pictat cu roșu pe fața albă. Zîmbești fals. Lîngă pian te așezi în genunchi și-mi spui într-o limba ciudată ceva

Amintirile mă fură, mă poartă ca vîntul, imagini mă chinuiesc cu veridicitatea lor. Nu pot face față gîndurilor de viitor și mă sparg și mă-mprăștii și fug de viață și de provocări. Dacă nu fac

Auzul fin și vorba răspicată mă fac să drîmbui zurzăind fără zăbală, și ocolesc arătătoarele întinse milostivindu-se de vorba mea oloagă.

Cu gîndul dus departe îngîn melancoliile sufletului. Melodii rezemate de tîmplă apropiindu-mă… visînd despre tine.

Prejudecăți bizare, prea-ncorsetînd ființa aduc nefericirea și lipsa de credință. Un orizont cuprinzător e tot ce viața poate merita și respectîndu-ți viața fi un cuceritor. Revoltă-te

Simt cum creste fruntea-mi catre cer, E vintul, cerb de aur zburator, implinind dorintele tale, ascunse in cele mai tainice turnuri. E marea calator neobosit, pe valuri, printre pesti

Pentru fiecare gind am o floare. Unele flori sint roditoare Altele nu. Pe o petala un bob de roua Straluceste. E oare lacrima gindului ? Sint satula de roua, Toata ma ineaca . Privesc cu ochi