Prin fereastră se aud coborând trenuri în noapte
Din trecut începe un nou anotimp
Tu dormi și somnul te duce departe
Peste râul în care timpul devine răstimp
Da, cuvintele nu sunt decât un fel de
În mijlocul apelor
E o deriva de lumini și de scântei ieșite din noapte
Timpul trecutului, timpul trecutului
Soarele doarme liniștit în pântecul chitului
O, Doamne!
O voce acută se ridică ca o
Noaptea se-ntinde ca un tropot de cai
și-n vuietul mării îneacă văzduhul
rădăcinile morții sunt smulse din rai
o lumina lină îmi acoperă trupul
E ceas de-ntuneric
de uimire și
Spune inimii mele ceva despre pace!
Freamătul lin al pământului, freamătul lin al pământului
Undeva, în ascuns, cuvântul în mine se-ntoarce
deșeret, vlăguit
ca o pasăre zdrobită de șuierul
mi-am lipit urechea de pântecul tău
și astept să-nțeleg cumva ce se-ntâmplă cu mine
dorința se propagă ca un ecou
de goliciunea ta, de parfumul meu, de tăcere
asternuturile-s pline
vezi
Aud cum se desface în inima ta
bulbul luminii
și cum din pustiu te cheamă, ca pe o mireasă, tăcerea
în trecere ți-ai lepădat vrerea
și ai vândut la preț de nimic, dar ca pe o mare comoară,
Iată,
au trecut durerile iernii
bucuriei îi cresc dinții de lapte
din copaci, din pământ, de sub pietre
muzicii vieții i se adaugă noi șoapte
da,
au trecut întristările iernii
prezentul
e negreșit
inima ei a aflat rostul durerii
spre răsărit
înmuguresc florile iernii
vocea ei stândă pe o culme înaltă
se-naltă în salturi spre sensul cumplit
râsul
coborând canionul înaintea
vino și vezi
e ziua în care se prăbușește o limbă
poate cea de pe urmă
e limba poeților
pe sub dărâmături strigătul căutându-și cuvintele
ca o mamă copiii
de acum
nestăvilită e durerea
de
atingerea ei se adâncește în mine
ca un vârf de cuțit
respir
am lăsat draperiile trase
doar pentru că asta îmi amintește de iarnă
parfumul îi poartă trupul dintr-o cameră în alta
așa că nu știu
dimineața era plăcută și albă
tu numărai zilele de la facerea lumii
și până la trecerea ei
azi nu se pune, îți spuneam:
ziua aceasta nu a început încă
și nu se va sfârși niciodată
azi, moartea
stau între două testamente
îmi închipui
uneori nu l-am cunoscut niciodată pe Adam
nu
casa lui nu o locuiesc
corpul e compus doar din spații libere
alteori îl aștept
vocea lui grea răsună în
Uneori cânt psalmi lungi
cuvintele ca o aerisire
în fisura sensului
pe măsura lui Babel
se înalță
diminețile viitoare
una cu pământul
ca un ecou
răsună până la capătul celălalt al
cuvintele
locuiesc cu Adam
așa cum bolile
ori oamenii
locuiesc uneori cu oamenii
nimic nu e
pe măsura sălbăticiei
mă înstrăinez odată cu diminețile
cu liniștea în care se amestecă
Lumini deșuchiate
și împrejurimi dintr-o beznă cunoscută
un cartier părăsit prin supra-populare
lipsă de spatiu sau oameni
cineva își face cruce și tace
ca și când ar înțelege ceva
lucrul
Se prăbușesc linii verticale
și cântecul înalță ochiuri mari de nisip
ca atunci
când nu poți alege unde începe tăcerea
sau până unde se întinde trupul tău
pe aici treceau urme de cai
și
îmi amintesc că strigătul
căuta trupul meu
ca un animal întortochiat în dimineață
limba deșertului
îmi amintesc mai mult
greu era corpul meu
și strigătul se îndepărta de la mine
prin
de cealaltă parte a rîului
mîna ei desparte vederea de văz
obiectul de memoria lui
o mînă nu o poate spăla pe cealaltă
în atingere se înghite tot ce era de cealaltă parte
va să zică unde
închise sunt ochiurile rîului
acum nu se poate vedea chipul celui venind
limba lui este limba trecerii
strigă fiara înecată în apă
limba lui este limba păsărilor
și încă mai mult decât limba
Din pântecul ei se ridică
Scârțâitul abrupt
Al fierului și al pământului
Al nenumăratelor treceri spre seară
Fântâni adanci în care trecătorul își poate vedea
acoperișul casei
glasul răgușit
Glasul ei era undeva la suprafață
La intervalul dintre răzvrătirea lucrului și frica de el
De ne-astupat sunt rupturile
Căci acum nu piatră de piatră se leapădă
Ci înșăși lepădarea se
de azi îmi spun
mi se poate întâmpla orice
neîmblânzite sunt colțurile pereților
glasul ei aerisește spațiul de deasupra patului
străbate până la mine cântecul funerar din savană
zvâcnește
când murim
vecinii ne aduc tămâie și fructe de mango
cineva descântă căderea stâlpilor luminii
înmormântarea e o coborâre cu liftul
când murim
vecinii cântă și se împodobesc cu