bogdan dragomir

În mijlocul apelor E o deriva de lumini și de scântei ieșite din noapte Timpul trecutului, timpul trecutului Soarele doarme liniștit în pântecul chitului O, Doamne! O voce acută se ridică ca o

e negreșit inima ei a aflat rostul durerii spre răsărit înmuguresc florile iernii vocea ei stândă pe o culme înaltă se-naltă în salturi spre sensul cumplit râsul coborând canionul înaintea

Uneori cânt psalmi lungi cuvintele ca o aerisire în fisura sensului pe măsura lui Babel se înalță diminețile viitoare una cu pământul ca un ecou răsună până la capătul celălalt al

îmi depun oasele păcatului în racle mari de argint așa cum îngerul își lasă oul în nisip înspre Nod nu sunt servicii funerare așa că las de o parte cuvintele ce vorbesc despre

îmi amintesc că strigătul căuta trupul meu ca un animal întortochiat în dimineață limba deșertului îmi amintesc mai mult greu era corpul meu și strigătul se îndepărta de la mine prin

Spune inimii mele ceva despre pace! Freamătul lin al pământului, freamătul lin al pământului Undeva, în ascuns, cuvântul în mine se-ntoarce deșeret, vlăguit ca o pasăre zdrobită de șuierul

Glasul ei era undeva la suprafață La intervalul dintre răzvrătirea lucrului și frica de el De ne-astupat sunt rupturile Căci acum nu piatră de piatră se leapădă Ci înșăși lepădarea se

Din pântecul ei se ridică Scârțâitul abrupt Al fierului și al pământului Al nenumăratelor treceri spre seară Fântâni adanci în care trecătorul își poate vedea acoperișul casei glasul răgușit

Se crapă lumina în jurul lui Babel și nu a venit încă dimineața semnului plin în curând se vor pisa oasele limbii iar între noi se va scurge măduva numelui

stau între două testamente îmi închipui uneori nu l-am cunoscut niciodată pe Adam nu casa lui nu o locuiesc corpul e compus doar din spații libere alteori îl aștept vocea lui grea răsună în

Lumini deșuchiate și împrejurimi dintr-o beznă cunoscută un cartier părăsit prin supra-populare lipsă de spatiu sau oameni cineva își face cruce și tace ca și când ar înțelege ceva lucrul

așteptam îndelung priveghiul și nu vedeam fața celui pe care trebuia sa îl plâng de parcă în pântecul aerului nu se mai ajunge lumina așteptam îndelung bocitoarele și mortul pe care

vino și vezi e ziua în care se prăbușește o limbă poate cea de pe urmă e limba poeților pe sub dărâmături strigătul căutându-și cuvintele ca o mamă copiii de acum nestăvilită e durerea de

Noaptea se-ntinde ca un tropot de cai și-n vuietul mării îneacă văzduhul rădăcinile morții sunt smulse din rai o lumina lină îmi acoperă trupul E ceas de-ntuneric de uimire și

închise sunt ochiurile rîului acum nu se poate vedea chipul celui venind limba lui este limba trecerii strigă fiara înecată în apă limba lui este limba păsărilor și încă mai mult decât limba

Aud cum se desface în inima ta bulbul luminii și cum din pustiu te cheamă, ca pe o mireasă, tăcerea în trecere ți-ai lepădat vrerea și ai vândut la preț de nimic, dar ca pe o mare comoară,

Prin fereastră se aud coborând trenuri în noapte Din trecut începe un nou anotimp Tu dormi și somnul te duce departe Peste râul în care timpul devine răstimp Da, cuvintele nu sunt decât un fel de

de cealaltă parte a rîului mîna ei desparte vederea de văz obiectul de memoria lui o mînă nu o poate spăla pe cealaltă în atingere se înghite tot ce era de cealaltă parte va să zică unde

mă așez peste trupul tău ca o zăpadă peste morminte aerul se crapă sub greutatea somnului azi nu te grăbi lumina are întârziere de o viață mâna ta alunecând peste pereții concavi ca

dintr-un perete în altul se adâncește mirosul lichid al morții spre dimineață în visul arcuit sub sicriul de aer urletul lui rostogolește în vale resturi de păsări ca după molimă tăcerea

dimineața era plăcută și albă tu numărai zilele de la facerea lumii și până la trecerea ei azi nu se pune, îți spuneam: ziua aceasta nu a început încă și nu se va sfârși niciodată azi, moartea

Peste o vreme vei înțelege cum fermentează durerea cum sub frunte mi se adâncește un alt gol un gol în care nu mai plutesc păsări în care nu se mai scufundă corăbii peste o altă vreme vei

Se prăbușesc linii verticale și cântecul înalță ochiuri mari de nisip ca atunci când nu poți alege unde începe tăcerea sau până unde se întinde trupul tău pe aici treceau urme de cai și