Sensul delirului

singurătatea creează o iluzie a lepădării de sine , vestind delirul :

\"între oasele mele
nu locuiește nimeni \"

o poetizare a \"sensului delirului\" (divergența titlului - la urma urmei, în poezie totul poate avea un sens): încleștarea cuvintelor în efortul de a revigora \"o dinastie Bruegel\" a limbii .

trecut, citit,

Narcis

un poem calm, venit sa linisteasca,el insusi o metafora in sine.
\"intre oasele mele nu locuieste nimeni\" mi se pare de o profunzime acuta, fara intoarcere, spui clar, sigur, fara echivoc.
\"singuratatea un centru de greutate al mortii\", iarasi o metafora inedita,fiecare vers se construieste unul pe celalalt.comparatia din final este oarecum ciudata, dar are sensul ei usor de descifrat.
cateodata simplitatea e greu de comentat, asa ca mai spun doar ca e un poem limpede si plin de semnificatii. typo la erezie.
mcm

Nu știu de ce, dar primele trei versuri nu m-au prins. Poate și pentru faptul că tema nu este nouă, ba chiar tocită aș îndrăzni să spun. E drept, nimeni nu mai inventează nimic, totul s-a spus, așa că e destul de dificil să vii cu ceva inedit.
Am remarcat
\"singurătatea e un centru de greutate al morții\"
și
\"între limbile noastre
se zidește o nouă ereziei
ca o pictură flamandă\" (cred că e un \"i\" în plus la \"erezie\"

Cu scuze pentru deranj,
al 88-lea cititor,
anton

Narcis,

multumesc pentru trecere si citire. Ai identificat foarte bine comparatia din ultimul vers. La Bruegel face referire.

CMC,

Multumesc pentru aprecieri si pentru semnalarea typo-ului. Caluclatorul meu face corecturi \"ilegale\".


Liviu Naum,

Se poate sa aveti dreptate. E de discutabila problema lui \"cum e cu putinta ceva nou\". Multumesc pentru trecere si semn. Am sters acel \"i\" in plus.
Multumesc

Am văzut de dimineață poezia, era recomandată, dar când a corectat acel cuvânt, textul a ieșit din listă și nu a mai revenit. Îmi pare foarte rău că nu am reușit să-l avertizez pe Bogdan la timp. Dar poate va reveni.

Bogdan Dragomir are aceeași poezie care nu numai că îmi place, ci mă impresionează prin forța sugestiei, bogăția imagistică și o anume severitate stilistică. Cu expresiile lui nu te poți juca, ele impun un sistem de valori deja gata stratificat. Și doar de acolo, deja de sus, el se întinde mai departe. La el e foarte clar de unde pleacă și aș îndrăzni să-i caracterizez poezia ca fiind una metafizică prin excelență, abordând fără excepție teme majore. Iar forma poetică pe care o dă este una originală și deja îl caracterizează un stil sever, aproape dogmatic (am remarcat că are o înțelegere corectă a termenului), greu comprehensibil de către un cititor neavizat. Îl preocupă ontologia, manifestările ființei, fenomenologia, ceea ce îi exclude imediat poezia din atenția multor cititori, dar asta nu trebuie decât să îl convingă în a continua cu seriozitate o cale mai îngustă, dar care va duce mult mai departe. Bogdan Dragomir e greu digerabil dar foarte hrănitor. El nu dă socoteală pentru poezia sa în fața unui simplu estetician sau teoretician al literaturii, ci el își dă examenul în fața ființei, în fața absolutului pe care îl frizează ori îl provoacă la a reacționa față de întrebările sale.

Chiar dacă, aici, începutul pare un loc comun, ceea ce urmează păstrează prețiozitatea autentică a versurilor sale. Interogația îl prinde bine, iar \"erezia ca o pictură flamandă\" e nu numai sugestivă, ci de-a dreptul seducătoare, ca orice erezie dealtfel.

\"Sensul delirului\", și ca titlu, dar și acolo în vers, provoacă la o serioasă reflecție poetico-filosofică. Nu mă gândesc decât că are 20 de ani și mă întreb cum va scrie peste alți 10.

ce sa mai spun... sunt placut surpins de acesta avalansa de aprecieri.
Un mesaj numai bun pentru o hipertrofiere a eul. :))

Multumiri!

din câte am înțeles, abia ai început să-ți cauți urmele. mă așez și eu lângă anton, cel de-al 88-lea, și încerc să-ți fiu aproape, însă fără să te iau în brațe. adun, astfel, de prin cuvintele tale destul de puțin, dar suficient de frumos: doar \"se zidește o nouă erezie\".
cât despre metafizica care te doare... cred că pe undeva Călin e îndrăgostit de tine și, de aceea, e mânat spre exagerări. cred că el știe, dar nu a avut curajul să îți spună că metafizica nu are \"teme majore\", ci doar o singură temă: ființa. și ființa nu poate fi \"abordată\" ca pe o \"temă de lectură\" dintre multe altele. abia după ce vei fi dat ocol ființării și vei consuma din ea cât vei putea, te vei trezi poate despuiat de întrebări în fața ființei. și-abia acolo vei afla că de fapt nici n-ai plecat, nici n-ai rămas. doar ești predat ție însuși, fără să-ți mai poți dezice (nici măcar poetic) aruncarea.

un poem care impresionează prin simplitatea rostirii.
o simplitate care de fapt cimentează și rostuiește întregul.
densitatea cuvântului hrănește cititorul dar și deschide sensuri

multe aprecieri,
teodor dume,

va multumesc pentru oprirea la poemul meu.

Am sa va adresez o singura intrebare: daca metafizica se ocupa cu problema Fiintei, ontologia cu ce se ocupa? Sau sunt cumva identice?! Eu ma indoiesc. Si Calin cred ca se indoieste. Poate ar trebui sa va indoiti si dumneavoastra. Pana atunci...va multumesc pentru trecere.

va multumesc pentru trecerea binevoitoare.

Cu ganduri de bine...

iar ființarea este locul de desfrâu al gândurelii. eu nu mai am îndoleli, ci doar dor după ascunderea care m-a predat deschiderii ce sunt. mi-au rămas prea puține întrebări pe care să le pun divinului. de fapt doar una, pusă de frustrarea mea umană: de ce mai mult ființă decât neființa?
PS: ființa nu este o problemă și asta îți poate confirma cel mai simplu gând: \"este\". încearcă marginea asta și dă-mi de știre.

din nefericire dumneavoastra operati cu concepte improvizate. Imi pare rau. O zi buna.

poți să-l întrebi pe Heidegger, să vezi de câtă lipsă de concept poate da dovadă metafizica. însă bag de seamă, spre deziluzia lui Călin, că ești încă mult prea departe de subtexte și prea mult în concept și gândureală. poate ne-om întâlni vreodată, când vei ajunge în margine.