Nod

Eu stau acum și mă uit la \"Nodul\" lui Bogdan Dragomir și mă întreb cum de nu l-am citit până acum. Ce noduri în creier oi fi având? L-am răsfoit înapoi și n-am găsit ceva ce să nu-mi placă; și eu credeam că asta e imposibil.

Imagini bulversante pentru o minte obișnuită și sedentară într-ale comodității gândirii, și unilateralității (mai degrabă nonlateralității) imagistice a poeziei de azi, viziuni ce impregnează puternic retina, pline de sens și savoare, ansambluri bine armonizate din care mă grăbesc să amintesc \"îngerul își lasă oul în nisip\" (în \"Pelerinaj...\"), \"Adam îmbătrânea în mine\" (în Porțile de vest...\"), \"lumina își duce morții pe targă\" (în \"tablou\"), \"lumina are întârziere de o viață\" și \"pleopa ta ca o clapă peste sicriuri (!) de aer\" (în \"nu te grăbi\"), \"scândurile de corăbii scufundate în rai\" (în \"Așteptare postumă\") și aș putea continua așa mult și bine.

Poezia lui dă viață unor categorii neașteptate, greu de manevrat textual, dar tocmai de aceea bogat semnificative din punct de vedere artistic. \"Poveștile\" astea ale \"Nodului\" își creează propria lor lume mitico-biblică, nu metafizică, și mistico-fizică. El inventează o nouă disciplină, îi revelează \'obiectul\' și-i scrie non-definițiile. În general poezia lui Bogdan Dragomir parcă ar coase bucăți separate de ruptă ființă, nelăsând în urmă cicatrici, de parcă el le găsește locurile lor ancestrale. Nu e o poezie conformistă, greu catalogabilă, (chiar aș fi interesat de alte păreri critice, îl rog chiar să-mi spună dacă are asemenea rezonanțe pe undeva), motiv pentru care nici nu prea are comentarii; pe undeva l-a văzut ochiul lui Teodor Dume și asta nu mă miră deloc.

\"Lebăda de lemn\" e, cum spune engelzul (am văzut că e greșit scris dar îmi place cum a ieșit), \'astonishing\' din titlu, a și observat cineva. Plecând de la sensul originar. Te lasă stană de piatră. \"Calul păscând copite de înger\" e o striking image demnă de un Eliot contemporan.

Revin: Noțiunile \'angajate\' (mai sus le spuneam \'categorii\' deoarece fiecare element vine cu o întreagă suită de alte sensuri tangente), deci noțiunile angajate în discurs vin cu greutatea lor (\"sânge\", \"trup\", \"cădere\", \"Adam\", \"fulger\", \"cruce\", \"zid\", \"memorie\") și nu lasă spații goale de sens, umplu interstițiile gândirii. În poezia lui nu te poți mișca lejer, nu-ți lasă \'spațiu de manevră\' și pentru speculații sterile. Viziunea lui poetică frizează limite ontologice pe care le asamblează poetic. Asta dă greutatea scriiturii sale.

El descoperă \'legi\' după care se contorsioneză ființa în facerea și desfacerea, în existența și para-existența ei. Aceste legi ale ființei sunt sugerate prin bizare ansamblări ale lumii noastre comune: Adam dizolvat \"așa cum fulgerul purifică apa de pești\", vedem un \"Cain încolăcit în tăcere/ ca iedera pe cruci\", o memorie ce \"ajunge din urmă Cuvântul\". Finalul lansează o idee care tormentează mintea umană de sorginte monoteistă, de vreo 4000 de ani încoace: imposibilitatea lui Cain de a mai muri, și ne oferă \"soluționarea\" poetică a dilemei.

Uf, ce m-aș arunca și pe celelalte poezii! Să mă lase numai toamna asta răs-ocolitoare! Mi-e foarte tentantă și o interpretare mistică, dar mi-e teamă că asta ți-ar îndepărta poezia de atenția acestui site.

notă:
astonished = împietrit de uimire