bogdan dragomir

frigul are gust de rădăcini așa că spune-mi cum mor cu adevărat oamenii are să ne cuprindă în mijlocul somnului mâinile noastre seamănă din ce în ce mai mult cu nisipul se întinde din ce în

mă voi întoarce în somn ca un șarpe în pielea fluidă a dimineții ca un animal rupestru în crăpătura frigului din trupul meu cresc ciupercile vestului mai otrăvit ca niciodată e

Se crapă lumina în jurul lui Babel și nu a venit încă dimineața semnului plin în curând se vor pisa oasele limbii iar între noi se va scurge măduva numelui

convoiul trece prin aer tăcerea pocnind ca lemnele sub greutatea focului de sub pat se ridică dâra de sânge a somnului în trepte coboară uitarea visul prelungind dimineața cu cap de

stăteam de o parte și de alta a dealului trupul tău e un bolovan pe care îl rostogolesc peste tăcere de undeva de jos de sub pielea ta se aud tramvaie din când în când trec ambulanțe

mă așez peste trupul tău ca o zăpadă peste morminte aerul se crapă sub greutatea somnului azi nu te grăbi lumina are întârziere de o viață mâna ta alunecând peste pereții concavi ca

așteptam îndelung priveghiul și nu vedeam fața celui pe care trebuia sa îl plâng de parcă în pântecul aerului nu se mai ajunge lumina așteptam îndelung bocitoarele și mortul pe care

Peste o vreme vei înțelege cum fermentează durerea cum sub frunte mi se adâncește un alt gol un gol în care nu mai plutesc păsări în care nu se mai scufundă corăbii peste o altă vreme vei

dintr-un perete în altul se adâncește mirosul lichid al morții spre dimineață în visul arcuit sub sicriul de aer urletul lui rostogolește în vale resturi de păsări ca după molimă tăcerea

îmi depun oasele păcatului în racle mari de argint așa cum îngerul își lasă oul în nisip înspre Nod nu sunt servicii funerare așa că las de o parte cuvintele ce vorbesc despre