Alunecă plictiseala pe fețele oamenilor
șiroaie ca picăturile de ploaie pe geam
când furtuna își face de cap și trag clopotele.
E o decădere în lucruri ca o apropiere de moarte
când nimeni nu se
Nicio noapte care mă pune pe gânduri
când stau cu ea la taifas
nu-i așa de lăptoasă ca străzile acestui oraș
unde fantomele medievale se lovesc de asfalt
cu o curiozitate fără de durere
și
Iubirea se rupe de tot ce ai crezut cucerit,
are sincope și se învârte în cercul nerăbdării,
lasă peste tine umbra ei plutitoare
și-ți încurcă gândurile delirante,
trece de la o stare la alta
Priveam în agonie cerul
moartea mă amenința cu certificatul de deces
încă staționar la primărie,
o vecină mai zurlie ridica din umeri ei lați
și nu credea nimic din ce s-a întâmplat.
Pe șosea
Nu știu dar cred că ești femeia fugărită de sentimente
admonestată de orgolii nemăsurate
în plină stradă a orașului căzut în rugină,
te zbați să scapi de poftele mărunte ale nopții
sânii tăi
Să mor din dragoste neîmpărtășită
rămasă în inimă ca un obiectiv,
nu mă face niciodată vulnerabil,
eu trăiesc în iubirea care va veni direct
așa cum vine setea de apă ce-o cauți
până dai de
Þi-am scos întunericul din haina obișnuită,
l-am aruncat unde-i este locul,
te-am privit cu ochii luminii
și s-au limpezit apele inimii
ca într-un izvor, cerul albastru.
Apoi m-am
Nimeni nu se întreabă de ce arborii
nu vor să trăiască în păduri,
lipsa lor de protecție este de-adreptul jignitoare,
așa că s-au hotărât să se nască răsfirați în teritoriu,
să se bucure de
O mulțime de cuvinte dezgropate într-o frază,
acoperite cu alte sensuri care mimează realitatea
se grupează în propoziții neanalizate de nimeni,
oamenii se prind cu gura de vorbe uzate,
își
Nicio inimă nu doare
încât să iasă din piept,
doar sufletul se simte aruncat peste bord
și nimeni nu vrea să-l salveze.
Orașul își iese din fire și sughiță,
toți îl vorbesc de rău fără să miște
În dormitorul femeii cineva nu venea la timp
de parcă întâmplările se țineau lanț,
nimeni nu se sufoca de plâns dar nici nu-i venea a râde
noaptea își plimba somnul prin vise
cu scopul de a le
Lumina devenind o provocare pentru aruncatul în gol
se trezesc cu întunericul sub mâini
și o lipsă totală de perspectivă.
Sunt oameni întorși pe dosul realității,
nu se mai cuprind în sufletul
Nu știu ce semne las în cartea vieții
poate numai o literă de mână
de care se ține nepoțica până la grădiniță
și o umbră trecătoare prin cuvintele mari
ca o pata vărsată din călimara
M-am trezit dintr-un un vis de coșmar,
speriat și buimac
n-am putut să mai adorm,
eram pe zidurile înalte ale unui castel în munți
și alergând pe meterezele de apărare
am căzut în imensul gol.
Se desfășura prin noapte,
umbla pe străzi lăturalnice
ca o femeie fără căpătâi
deși nimic nu o recomanda astfel.
Avea o lume a ei de siguranță
și nu se temea de bărbați,
nu era frumoasă, nici
Pe vremuri aveai ochi de pisică,
cădeai în mine prin întuneric de-a dreptul
și fără de alt sprijin urcai prin suflet,
îmi umpleai toate golurile cu mângâieri
înfrățindu-ne cu iubirea.
Mai
Se întâmplă când pășești cu teamă prin noapte,
te împiedici de umbre,
când alergi după iubiri calci strâmb,
rămân urme care dor
și zilele care vin nasc îndoieli îmbătrânite.
Lumea te privește
Îmi place mirosul tău de femeie coaptă
ca un măr pe plită,
fanteziile roase de invidie
de parcă lucrurile ți-ar fi străine
și-n mersul tău legănat pe vârfuri
ai o amplitudine vicleană ce
Am pierdut din vedere înfrângerea,
lupta cu mine însumi
și piedicile pe care nu le-am trecut
fără să înving convingeri formate.
Dintr-o memorie cu ferestre luminoase
de unde iese tot ce
Somnul
e brăzdat ca pământul de minuni,
când te trezești
revii la neplăcerea concretă,
Îmbraci realitatea în haine ponosite,
pornești să-ți cauți plictiseala zilnică
ruptă din timpul străin de
Îmbătrâniți în coaja scorojită
ca un copac lovit de furtuni
ne cad mâinile pe genunchii îndoiți
la umbra propriului nostru suflet apăsat
de greutatea faptelor
puse pe masă în fața lui
S-a vindecat definitiv rana din trup
a rămas totuși cicatricea ei în suflet
care nu dispare niciodată,
suntem dăruiți cu iertare
dar ni se refuză de multe ori uitarea.
Purtăm cu noi strigătul
Blândă
Moartea-ți alunecă-n inimă.
Clipele se numără singure,
trec,
respiri ultimul aer al unei dorințe
din gând,
și aerul se mută-n suflet.
Trupul rămâne inert
se-ntoarce la origini
în
Mă-ntorc
din punctul tău cel mai îndepărtat
și nu mai pot să-ți vindec iubirea
după ce m-ai hrănit cu foamea ta
mai mulți ani desperecheați de invidie.
Mândria îmi mijește prin gânduri,
pune
