Texte în proză

Nimbul orașului medieval încrustat pe ziduri respiră din uitarea solemnă și bucuria trecătorilor. Arcade ale destinului istoric se agață de gândurile noastre rememorând vremurile

Nu știu câte lumini și umbre se succed, știu doar că sunt un om al luminii pe care o absorb prin toți porii și ea îmi inundă sufletul încât acesta devine un flux de bule cristaline care se

Doamne iubito, cum îmi pun eu nădejdea în tine ca într-o nălucă spre care alerg cu brațele pline de grădini cu flori și tu fugi mai departe fără să te ating. Ochii mei văd ce nu se poate vedea,

N-am nicio clipă pe care să o desprind, să o separ din curgrea timpului și să o așez în fereastra temniței trupului din care mă zbat să ies rupând lemnul zăvorului pe care-l știu pus undeva unde

La deschiderea unei văi prinsă în frunzișul copacilor abia îngălbenit, căprioare de aramă cu gleznele și copitele zvelte și iuți, erau gata de salt spre desișul întunecos, cu miros de putred în

Noaptea când cerul se urca pe umerii stelelor, lumina se desfășura din candelabrele tăcerii, copacii îmbrăcau haine regești și se rânduiau în ritualul templierilor soarelui, căutând cu ochii

N-am simbolurile care să-mi amintească de lungile tăceri ale câmpiei, de tainele ei povestite cu atâta har de un bătrân meșter într-ale vorbelor plăcute auzului și sufletului, ori despre caii de

Am gândurile înmuiate în necuprins și-ți simt surâsul ca o șoaptă uitată-n ungherele inimii. Mi-am cuibărit în cercul de lumină sângele, să-ți desenez conturul dantelat pe margini cu fir de