Silviu Somesanu

Nu mă mai întâmpini, porțile-s închise tot ce s-a consumat a intrat în amintire, viața e făcută din fragmente fericite și amare, sarea pământului ne schimbă în ceea ce devenim. Am urmat spirala

Valori recunoaștem sunt multe dar în țara orbilor cine să le recunoască, cei stăpâniți de prostie și învidie n-au cum sunt în fruntea bucatelor, ceilalți n-au încrederea necesară și se tem, cei

Doar pietrele rămân, apele vin și pleacă spre mările cerului, Cercul se închide și deschide între cer și pământ nimeni nu se dezice de circuitul din trup și natură care lasă amprente pe

La trecerea de frontieră între concret și abstract nu sunt vămi nici între gând și vis unde-mi poposesc cuvintele încurcate-n repetiții de memorare. Clipele în care mă zbat fără

Pleacă noaptea din mine și tot mai visez, întunericul fugărit îmi pune dimineața pe umeri, lumina din interior primește altă lumină aprinsă prin carne sângele prinde flăcări de nervi. Viața

Doar nisipul din trup l-am păstrat într-o clepsidră de sticlă cu nervuri colorate, restul l-am aruncat în apele de unde bea curcubeul, perle nu mai port în gând, șlefuiesc în cuvinte pe care le

Peste tot este un balsam de înviere nu mă ating de nimic, sunt plin de o pace vindecătoare de suflet. Aștept minunnea și mă bucur. Las tot ce știu să dospească și gândurile le îndrept spre

Sunt legat de sinele meu ca un câine de pază lanțul nu se vede și chiar eliberat el nu pleacă niciunde, pănă la moarte locuim împreună în același trup unu-n altul. Nimeni nu ne desparte chiar

De atâtea ori întors din drum numai un sărac poate să spună. În gândul înzăpezit cu praful urii nici în uitare nu-și află adăpost zace-n trup ca o pedeapsă ce n-o poate dărui

În cerneala unui râu albastrul își scrie numele pe stânci, își aruncă apele înspumate-n cascade. Pești argintii încearcă să urce spre izvoare și nu se lasă învinși. În câmpie așteaptă alte

Mă separ de acele voci ce-mi lasă-n urechi sunetele unor cântece false ori zvonuri fără noimă. Locuiesc în miezul din amiaza cuvintelor și-n ochii cutezători să vadă adâncul din care ies la

Cum trupul închis în pielea lui în carnea roșie, își găsește seva, urcare pe treptele luminii spre catedrala cerului în care-și lasă inima să iubească

Eu te-am iubit pe un peron de gară pe unde trenurile trec atât de rar, s-a consumat cum tragi dintr-o țigară, iubirea mi-a părut un hoby arbitrar. Și te-am iubit pe-o bancă șubrezită

Sunt vulnerabil, Doamne, un om ca oricare femeile mă știu, îmi umblă ghimpii prin nervi și mi-aș dori să stau pe praguri la intrare, și tu semne cu mâna, să-mi faci când mă observi. Simt

Cu impertinență bărbatul care bea nu se caută de cuvinte își pune-n mișcare tot arsenalul, ce-i drept sărac, se dezbracă de tot adevărul de care dispune și așa gol rămâne căzut la pământ iar dacă

Caligrafia scribilor ridica arta scrisului de pe vechile papirusuri, o scoate la suprafață odată cu conținutul legii care-i mai presus decât pieirea omului și nu putrezește sub cenușa și nisipul

Niciodată n-am fost cum am vrut, ci doar o formă a luminii din gând cum copiii în dorința unei mame. Tu îngenuncheată cu sufletul pe lespezile ursitoarelor înfumurate mă străbați urcătoare

Noaptea își șterge ridurile, pe cupola cerului sfinții pictează o capela sixtină. Ochii scoși din orbite se retrag cu evlavie la loc și-n ultima celulă se simte măreția și pacea până

Seara se rupe din mine prezentul îl înghite trecutul și-l oferă ca dar, târziul este și el căzut la pământ și nimeni nu-l ridică să-l îngroape. Viitorul așteaptă să-l umplu cu

Clipele fluturelui mângâie florile, le dăruie iubirea de viață, soarele dimineții dansează prin frunze, amiaza scutură umbrele zilei. Seara cum să o însuflețesc? Golit în vasele de porțelan

Cântu-i va fi de privighetoare... mireasma dimineților luminii îi face inel, soarele își varsă focul prin el. În văzul său verdele își soarbe seva, apele își caută fiecare

Sub cutele minții se ascunde norocul nici nu trebuie cautat se zămislește ca un izvor fermecat unde nimeni nu bănuiește ceva. Nu spune nimic de la naștere sunt învățat să aștept marea

S-au culcat fetele de noapte și ziua este cu ele, mă atinge liniștea din umbra de răcoare, desenez pe oglinzile somnului o noapte care se pierde în vise. Când o să se trezească o să se facă

Nimic n-am lăsat pe dinafară și pe Dumnezeu l-am poftit înăuntru, întreaga ființă s-a umplut de liniște. Universul în care trăiesc e rupt din altul mai mare, în fiecare primăvară dorința