Silviu Somesanu

Lasă cuvintele să-ți șoptească ascultă cum îți mângâie sunetele, auzul în cântecul inimii. Risipă de lumină-n amiază în părul tău căzut șuvite pe umeri, umbre se cern printre ramuri cum prin

Se simte trist cu aripile frânte, are gândurile duse în alte ținuturi, sufletul se-mparte căzut în smerenie cu oamenii simpli. Vârsta împrumută cercuri din trupul lemnului. Aroma verde se

Se năruie iluziile, cercurile se-nchid cu nasturi de aur, trec în zbor păsările dimineții de smarald. Tălpile mele privesc drumurile și le simt la pândă. Gleznele tale subțiri atrag fluturii

Prind timpul de frânghii îl trag după mine, nerecunoscător mă lasă în urmă, să-mi pierd definitiv trupul în pământ dar nu-l slăbesc, trimit sufletul în stele unde are alt ritm de curgere și

Atât de tristă pășești prin tine, aș putea să te-ntâlnesc la cotitură unde fântânile au ciuturile pline cu apă rece, unde te poti trezi la realitate și fiecare cuvânt te iubește cu câte o

O întindere lungă cât iarna respiră pământul sub zăpezi, absoarbe lumina, copacii cresc înalți în paharele nopții. Cum să atingă și să mângâie cerul? Zilele se grăbesc să măsoare curbele

Se revarsă apele nesocotesc malurile și se înfurie, caută o libertate deplină, au primit o dezlegare din cerul acoperit de nori grei. În copacii rămași în puhoaie păsările privesc și rămân

Îmi înflorește sufletul de bucurie, se umezesc ochii cu o lacrimă, mi se topește în palme timpul pe care nu-l poate îngheța nimeni. Ramurile sufletului se înalță. Copacul prinde pământul

Singurătatea oarbă de orgolii și plină de ifose se-nchide între pereții îngălbeniți de uitare și nu se lasă ruptă din trupul stingher ce nu are putere să se depășească pe sine. Singurătatea se

Se scutură de umbra ce-i cade pe umeri și lumina-i alunecă în valuri pe tâmple. I se adaugă-n ochi cum în frunze, verdele gâtu-i capătă culoare de sărut diafan, pe piept movile rotunde și o

În spatele ușilor închise ferestrele au geamuri mate, nu transpiră nimic, respirația are miros de sare, lumina se filtrează prin aburul tăcerii. Sunt altfel decât vi se pare că sunt. Îmaginea

Nu știu în ce zi se sparge buba și curge puroiul hoției, dar aș vrea să văd pe cei care nu fură privindu-mă-n ochi ca niște ciumați. Doamne aș zice ce puțini sunt, și ce bătaie de joc suportă

În cântul serii am chemat întunericul, să-i pun pe umeri picioarele ca unui fost iubit. Cu pantofii cui, roșii făceam semne nopții, să se retragă dincolo de ferestre unde înfloreau merii-n

Zău că nu mi-am urcat cuvintele pe scară și podul meu are sertarele goale, din când în când mai urc ceva la fum fiindcă îmi place mirosul de crâșmă. Femeia-mi zice; bărbate e primăvară și

Moarte, dacă ești din cele sfinte, nu-ți înfige gheara strâmbă în iubita care minte, las-o să-și ascundă taina ce-i încețoșează chipul și alunecă prin vreme mai ușor decât nisipul. Pune

Pe umărul alb iubito, visul capătă formă de suflet în care pătrunde inima mea sângerândă cu tumultul ei neoprit de himere. Surâsul într-o nevăzută trecere îmi rupe tăcerea din trup și pășesc ca

În spatele lui mulți se întreabă și caută cum se poate pătrunde-n sâmbure, sâmburele-l așază-n pământul atins cu palmele mângâietoare de povestitor. Măsoară așa ca pentru sine orizontul și

De cauți în scorburile timpului, să scoți putreziciunea, ea se formează acolo. Odată scoasă, intră-n scorburile tale și n-o mai scoate nimeni.

Mă despart de orice teamă ca foamea veche de trup, umbra-mi face crustă-n amiază și se așază pe lucruri, lasă urme pe anii de viață și devin din ce înce mai greu de dus. Crește o zbatere de

Tot ce pot să spun, nu vreau. Peste umbre miroase a tăcere iar eu visez un pește divin care mă urmărește din cer. Apele au legile lor și pământul se teme, ele sting focul, înlătură și

Mi-am adăugat ultimile clipe de dragoste cu răsuflarea tăiată de efortul strunit, inima femeii sălta în continuu în trupul cuprins de căldurile împăcate. Limba secată de atâta vioiciune intra pe

În mâinile tale sunt o formă de idilă neîmblânzită încă destul, sunt neformatat pănă la punctul final rămas între pereții vechi și noi în care stilurile clasice și moderne se întrepătrund. Am

Clipele se plimbă pe marginea patului, dormi, aripile lor foșnesc pe la urechi, mesteci dragostea copiilor pe buze și ei se leagănă-n somn. Privesc totul cu o mărinimie sfioasă, mă

Mereu imaginez semne din vremuri depărtate în care strămoșii și-au lăsat prezența, stelele lor din cer, mirate privesc cum ies din pământ. Cine va pătrunde în sine să-și caute rădăcinile de