Silviu Somesanu

Ce lumină se poate întrupa atât de frumos în femeie, ce înger o păzește de la facerea lumii să se umplă de rod, de m-am făcut curcubeu al dimineții iar culoarea din ochii ei mă judecă asemenea

Mai mare uitare nu știu decât să te uiți pe tine afară din trup ori să treci cu vederea orice suferință care te sapă prin memorie și face șanțuri pe unde trec apele Acheronului. Trupul în care

Fiecare noapte este o iluzie hașurată, o vibrație pusă de-a curmezișul trupului, să nu se ridice nicio stâncă, o stavilă în calea uitării ochilor tăi care sfâșie întunericul ca o lumânare și-l

Sub aura unei meniri cu însemne păstrate-n timp fac ecoul care-mi străbate prin sânge. De după umbre răsucite-n coloane de frig mă întreb cum o să trec mai departe. Înfășurată-n falduri de

Trece gândul peste aceste praguri desigur inexistente la vedere, visul se-ntoarce-n carapacea închisă așteaptă venirea marii înfloriri. Îmbracă înfățișarea de locuire sfântă și se ferește de

Noaptea are haine ponosite de ploi, pline cu aer și întuneric de la gri închis la negru beznă. În ele-mi scufund mâinile-n adânc și ies prin ceață în zi, mângâi cu palmele câte un copil ca

Întotdeauna înaltele turle dau față orașului, întotdeauna dau măreție aureolă de cetate sfântă. Gândul meu curios, gândul tău curios se-mbracă-n imagini inedite, un oraș de uimire și

Tunel de lumini, viteză de fulger umbre în zbor, gări de vânt gândul în care am înnoptat în vorbele inimii se cuprind. Se ascut clipele, trec sclipitoare stele de dor, fulgurante cuvintele ce

În buzunarele mele și aerul este rarefiat câteva monede se ceartă pe bunăstare dar ea lipsește de mai multă vreme, numai soarele mă privește cu compătimire, împarte razele la fiecare cu multă

Vine o vreme când orașul nu-mi mai aparține, străzile lui îmi sunt străine, goale de oamenii pe care-i cunosc. Singurătatea caută o altă singurătate rebelă, femeile îmi par atât de îndepărtate de

Un om în meditație copleșit de propria intuiție, în mușchii cărnii își caută puterea, respiră cu ei de sub pielea galbenă, umple pieptul cu tăcerea din cuvinte și mierea din ele curge-n

Două silabe egale cu sufletul ei într-n cuvânt care încape-n inima-i iubitoare și-o față luminoasă cu zâmbetu-i cald ori o lacrimă ascunsă la fiecare întâlnire au lăsat în mine o cascadă de

Chiar dacă treci prin tăcerea cuvântului și nu-ți spune nimic, caută dincolo de el și deschide-i fereastra. Ascultă sunetele care se interpun între noi cum rup silabele care visează semne

Liniștește clipele care se succed, nu le grăbi, prinde-le între degete, mângâie curgerea, respiră trecerea cu bucuria luminii de pe fața oamenilor cu ochii mirați în palme. Zilele acelui

Îmi simt rădăcinile înfipte-n pământ, nicio furtună nu m-a clintit din loc, trunchiul și ramurile verzi absorb seva vieții din fiecare anotimp. Vântul și ploile nu pot birui frunzișul

Aud cum fluieră oasele vântului prin somnul copacilor, fântânile singurătății ascultă sunetele cântecului. Tăcerea plânge în orașul răvășit de sărăcie cu pensionari blestemnând orânduiala

Se vremuiește în rotițele ruginite ale ceasornicului rămase dintr-o copilărie părăsită prea devreme, sub ochii săi funigei de mătase urcă prin aerul toamnei visătoare trepte spre ferestrele

Mai mult decât întuneric sub pământ sunt bogății, ziduri, înscrisuri și oase ce nu putrezesc în carapacea îngropată din care viitorul se va adăpa din mers. Rădăcinile veghează, scot la

M-am înstrăinat de mine anonimul cel care am fost umbră-n amiază cu inima deschisă la intrarea luminii și sufletul pus pe masa nădejdii în dimineți de rubin. Mai clară decât seninul zilei de

N-am găsit nicio inimă să mai bată în acestă iarnă nemărginită și obscură unde frigul e o fiară flămândă ce rupe din carne până la os. Moartea face mereu câte o strigare către întunericul

Teamă de tine să-ți fie mai multă decât de Dumnezeu findcă-n tine este răul cel mare și nu-n afară. Credința binară își are steaua hărăzită acolo unde se ascunde viața de după și o moară de

Tu m-ai închis în interior de se surpă pereții peste mine, varul galben și umed îmi intră-n răsuflare de nu mai pot să respir. Gândul meu nu se obișnuiește și cere o libertate de mișcare și

Mâinile mele-s tenace, îndârjite tot mai hotărâte de luptă și nici una nu poate ceda inițiativa, amândouă se susțin mai hotărăte decât cred eu. Îmi place să le știu cum sunt vlagă în trupul