de câte ori ar fi trebuit să plec
am croit prin destin alte șosele
pe care am trimis gândurile
merg pe drumul de întoarcere-n sine
ori pe cărări unde nu se-nfundă piciorul
și-s rotunjite
singură ai ramas femeia de foc
clădită-n zăpezi care-mi aștern seara
singură sub umbre vrei să rătăcești
neliniștile iernii sugrumate
cu un lanț de perle
cu brațele-mi faci strânsoare de
gândul dormea cu obrazul pe o carte
îi căzuse genele printre file
cu ochii credeam sigur că vede
erau orbi alunecați în întuneric
în seara de octombrie
cernuseră ploile stropii mărunți
ceața
Cu ce vom deschide porțile?
cheile sunt ruginite
drumurile toate se duc în pustiu
nimeni nu vine prin întuneric,
ziua și noaptea și-au dat seama
că n-avem timp să căutăm izvorul
și
Noaptea pasc caii neîncălecați vreodată
femeile neiubite visează-n nesomn
cu gândul despuiat în necuvinte
și aleargă pe negânditele cărări
ale morții căzute în nemoarte
Neliniștile lor sunt
Iarna va mai dura,
Să nu pleci acum pe drumuri de munte
Alb, sângele-i rece acoperă desișul
Unde se ascund cântecele brazilor
Pe care nimeni nu le-a ascultat.
Nicăieri nu găsești chei la porți
N-avem chei la zăvorâtele porți
ale cetății căzute-n ruină,
drumurile sunt acoperite de pustiu,
nimeni nu vine să vadă.
Camerele sunt locuite de umbre,
vântul bate neauzit,
timpul scârțâie-n
în ochii tăi sunt atâtea păreri
câte deslușesc în întunericul nopții
umerii tăi sunt atât de albi
abia-i disting de lumină
caut întotdeauna în luminișul cuvintelor
mângâieri fără
Ar fi fost moarte dacă n-ar fi fost interpusă
o stâncă prevestitoare-n drum, o priveliște rară
după care tăcerea
nu este vicleană , mai mult ca o vulpe-n deșert
pe o dâră de nisip. Nu-nțeleg
aproape de prag
intru-n sufletul sentimentelor
șoldurile femeilor rotunjite cu palma
un păcat dacă crezi în el
trec prin fața ochilor, pe după o fereastră
cu geamurile neclare murdărite de
În seara asta bărbații-s la vânătoare
în păduri de pe valea frumoasei
fetele nopții cu părul inele de smoală
cântă neauzit pe creste înzăpezite
În noaptea sticloasă, vom lua urma
mistreților
în noaptea desenată-n neliniști
când stelele atât de clare
își potrivesc singure ceasul
cu somnul păzit de îngeri
răsar diminețile nespus de strălucitoare
și ziua iubitei va fi ziua
în fiecare zi ploioasă de toamnă
mi se prelinge-o durere
din tălpi până-n creștet
ca un șarpe târându-se vara
prin vreascuri
cu fruntea lipită de geam
sunt umbra la care nimeni nu vine
văd
Vezi, mâinile acestea muiate-n pământ
au rămas doar niște arcuri care închid pieptul
și, ce ai mai putea face acum toamna
decât să bați aerul ca apa în scocurile morii
și să-ți respiri nisipul
O femeie-n delir cu umerii fragili
se plimbă pe străzile orașului de ceață,
se poate intui-n tăcere vibrația șoaptelor ei,
mirosul prafului cu iz de mâzgă,
privirea-i sticloasă sub pleoape,
Brâncuși își cioplește gândul
peste inima pietrei
în forme de sărut
poarta se deschide
îndrăgostiții trec
sculptorul moare
se așează masa tăcerii
pe scaune doar doisprezece
cei care l-au
de va fi să murim
într-o noapte surdă cu ploaie măruntă
cu frunze care putrezesc pe drumuri
sufletele niște copaci pe margine
se retrag împăcate în rădăcini
nu se mai poate întâmpla
Femeia-și înfige degetele subțiri
în aerul vâscos al casei și curge pe pereți
îmi vine să îmbrățișez freamătul ei mov
s-ascult pe claviatura vocii șoaptele,
în bătaia sunetelor stopate de
mulțimile se mișcă haotic
și-și realizează scopul
așa cum apele învolburate
rup podul
oricum cineva le suflă-n urechi
altcineva le plimbă orbii
de te miri unde s-a ajuns
nebunia seamănă
Schijele vremii l-au lovit din mers
ca un fulger care a scrijelit copacul,
a mers mai departe călare prin destin
cu un orgoliu moștenit din neam
ce-i stopa plecările
pe drumuri fără izbândă.
mă înspâimântă zilele cu cod portocaliu
ca o haită de lupi care urlă la lună
așezați în cerc
cu trupurile încordate
și ochii injectați
de foame
vânturi puternice aproape nebune
plimbă omătul