Silviu Somesanu

de câte ori ar fi trebuit să plec am croit prin destin alte șosele pe care am trimis gândurile merg pe drumul de întoarcere-n sine ori pe cărări unde nu se-nfundă piciorul și-s rotunjite

singură ai ramas femeia de foc clădită-n zăpezi care-mi aștern seara singură sub umbre vrei să rătăcești neliniștile iernii sugrumate cu un lanț de perle cu brațele-mi faci strânsoare de

gândul dormea cu obrazul pe o carte îi căzuse genele printre file cu ochii credeam sigur că vede erau orbi alunecați în întuneric în seara de octombrie cernuseră ploile stropii mărunți ceața

Cu ce vom deschide porțile? cheile sunt ruginite drumurile toate se duc în pustiu nimeni nu vine prin întuneric, ziua și noaptea și-au dat seama că n-avem timp să căutăm izvorul și

Noaptea pasc caii neîncălecați vreodată femeile neiubite visează-n nesomn cu gândul despuiat în necuvinte și aleargă pe negânditele cărări ale morții căzute în nemoarte Neliniștile lor sunt

Iarna va mai dura, Să nu pleci acum pe drumuri de munte Alb, sângele-i rece acoperă desișul Unde se ascund cântecele brazilor Pe care nimeni nu le-a ascultat. Nicăieri nu găsești chei la porți

în ochii tăi sunt atâtea păreri câte deslușesc în întunericul nopții umerii tăi sunt atât de albi abia-i disting de lumină caut întotdeauna în luminișul cuvintelor mângâieri fără

aproape de prag intru-n sufletul sentimentelor șoldurile femeilor rotunjite cu palma un păcat dacă crezi în el trec prin fața ochilor, pe după o fereastră cu geamurile neclare murdărite de

În seara asta bărbații-s la vânătoare în păduri de pe valea frumoasei fetele nopții cu părul inele de smoală cântă neauzit pe creste înzăpezite În noaptea sticloasă, vom lua urma mistreților

în noaptea desenată-n neliniști când stelele atât de clare își potrivesc singure ceasul cu somnul păzit de îngeri răsar diminețile nespus de strălucitoare și ziua iubitei va fi ziua

în fiecare zi ploioasă de toamnă mi se prelinge-o durere din tălpi până-n creștet ca un șarpe târându-se vara prin vreascuri cu fruntea lipită de geam sunt umbra la care nimeni nu vine văd

străină o femeie cu umerii fragili cu vibrația șoaptelor ei o umbră

cuvintele dor în pielea lor umedă o umbră-n care se ascund

mulțimile se mișcă haotic și-și realizează scopul așa cum apele învolburate rup podul oricum cineva le suflă-n urechi altcineva le plimbă orbii de te miri unde s-a ajuns nebunia seamănă

îngândurate aceste nopți atinse cu mâna pe frunte și-au lăsat

mă înspâimântă zilele cu cod portocaliu ca o haită de lupi care urlă la lună așezați în cerc cu trupurile încordate și ochii injectați de foame vânturi puternice aproape nebune plimbă omătul