Sub tălpi drumurile își ard nisipul,
trece peste primejdii nesăbuința
cusută pe fața pietrelor.
Aerul se comprimă sub propria greutate
cu un luciu metalic de apă.
Oamenii se răsfrâng în el și
Nu te mai cauți în fața oglinzii
inima sângerândă se scurge în păsări,
oriunde m-ar găsi umbra luminii
între mine și tine coboară stelele.
Dacă-ți așez perle pe gâtul de porțelan
zboară un
Am trecut prin zile și nopți numărate
ajuns la țărm
corabie șubrezită de furtună,
mi-am rostuit rugaciunile în suflet
și am capătat curaj
susținut de femeia de lângă mine,
prin cuvinte
ultime dimineți de noiembrie
îmi calcă pe umbrele trupului
împrăștiind valuri de ceață
ochii picături din cristalul ploii
căzute pe desenul roșu al inimii
împart câte un surâs trecătorilor
Când eu eram piatră
tu erai praștie părăsită
cu elasticul rupt.
Cuiele mele îndoite
ruginiseră de așteptare.
Păsările mi se așezau în palme
și-mi ciuguleau timpul.
A devenit desuetă
Pleoapele tale-n vibrare
aripi ale ochilor umezi,
arcuite cu valuri de albastru
se-ntorc să mângâie țărmul.
Cristal în priviri zborul
o înălțare a ploii în aer,
când se nasc
Sunt omul cu pălăria de paie
iubit de porumbeii sălbatici,
care îmi așază ziua pe umeri.
Deschid larg ferestrele dimineții
să-mi curgă din ciocul păsărilor,
lumina ca o perfuzie-n
Cumințenia pământului
privește în gol orizontul său interior,
lumea-i haotică pierdută în dulcele plin
al neștiinței de sine în care odihnește.
Dezbrăcată de orice orgolii,
cu genunchii și
noaptea așezată
pe calcâiul stelelor
pășește printre veșnicii
în cercuri mereu altele
timpul
are măsuri relative
își fixează existența
pe câte un soare în derivă
mișcarea
o artă a
Sună frumos cântecul tău la fereastră.
Ce neobișnuit e surâsul văzut în oglindă
când întunericul își picură clipele
din streașina norilor pe copaci
ori zboară câte o pasăre,
cu frângeri de
Nu mai locuiesc nicăieri
sunt aruncat în groapa comună
pe care o scurmă corbii de foame.
Drumurile-s năimite nopții
în mlaștini se mută cocorii
cufundați în neînțelegeri,
liliecii se retrag
Destinul, linie gravată pe cer
se șterge ori nu se șterge.
Atâta mirare și atâta cenușe
destăinuie gândul pe fața apei,
blazați de chinga neîmplinirilor
oamenii
alungă timpul din
ne cunoștem
suntem în același trup
sfârtecat de erori
două dedublări ale aceluiași eu
nu ne înțelegem
punem stavile la fiecare pornire
să nu fugă din priviri adevărul
iubirile să se așeze în
Se întâmpă lucruri-nelucruri,
impulsuri absurde,
roata de foc cade pe verdele copt dintre
viață și moarte.
Se răsucesc drumurile pe urmele vântului
pașii se duc fără tine în dezordine,
în
De atâta căutare, m-am rupt din trup.
Nechemată,
se topea peste ochi înserarea.
Absorb nestingherit apusul
extrag culorile,
le amestec în căușul palmei drepte;
cu mâna stângă flutur
Cu sufletul înzăpezit
îmi trag copilul pe sanie
și fac pârtie luminii
până la buza orizontului
unde se fură depărtarea.
Dintr-un basm al copilăriei
mă întorc sprinten acasă,
copil în
Era timpul când mi se încopciau gândurile
pe albul zăpezii într-o rană deschisă,
lupii urlau pe fața gerului teama
și o fluiera crivățul alungat din munți
la ferestrele tale înflorite de gheață.
pe sub nopți
trece moartea călare
de pază
bolnavii grav se retrag în sine
împăcați
deschid fereastra
să nu se creadă altceva
o imploră o cheamă
dar nu le face plăcerea
despică din priviri
Ma înfășurați în bucuria din care am plecat
în noaptea de coșmar.
Acum sunt părăsit
într-un ținut îndepărtat
unde se întâlnesc mările,
soarele răsare și apune din ape.
Copacii nu mă
Curge arama toamnei,
în licoarea viei,
ochii taie frunzișul
și luminează trist,
din fântâni unde stelele
și-au facut cuib
răsună cântecul spart.
Extrag din ierburi mirosul tău
rămân cu
pasărea întunericului nu cântă
și-a pierdut glasul
a încercat să zboare pe lumină
și s-a apropiat
de moarte
oamenii nu o recunosc
nimeni nu știe cum arată
are culoarea nopții
și-n
Nemaiauzite întâmplari îmi secară
liniștea inimii.Unde-aș putea lăsa toamna
cu surâsul ei veșted ruginit de iluzii?
Bat clopotele sunetului într-o rană
femeile pleacă, drumurile-s rupte sub
Ascunzi sub mască o obsesivă căutare
exista ceva care nu se întrevede,
ceva care fuge cu obstinație
și n-am cum să văd
vulcanul care te răscolește-n măruntaie.
Monotonia te inhibă
și capeți o
Noaptea-și omoară întunericul
cu o lamă de cuțit,
pieptul pământului absoarbe
rădăcini din anotimpuri.
Inima închide nesomnul ceasului
în așternuturile pieptului.
Călare pe caii vântului de
