Să recunoaști fiecare amănunt
Să retrăiești clipele urâte și frumoase
Stă în carnea ta prinsă pe oase
Și urcă în gânduri ca într-un spital
Unde ți se cos rănile și aștepți să pleci
Departe
Ochii tăi sunt atât de înșelători
că nu le deslușesc privirile,
mâinile sunt atât de înfipte-n obiecte
că fiecare se topește-n carnea lor.
Este iubirea din interior, ori nu este nimic
și se
Într-o seară cântam la pian
de prea mult exercițiu
am adormit pe clape.
Deodată s-a ridicat capacul pianului
a apărut un înger fără aripi
cu ochii metalici.
Tu ești iubito ?
Am întrebat
Nu mai știu nimic despre mine
Sunt o pojghită de carne prăfuită
Învăluit în haine vechi ca o mumie
Prins între zidurile cetății nobiliare
Prin sânge-mi trec nisipuri mișcătoare
Și nu mai simt
mereu ucid câteva gânduri
prin nenumărate căutări zadarnice
toate pe drumuri neumblate
mă înghesuie pofta de nimicuri
să le sortez înlăuntrul meu pe rafturi
și nu mă mai regăsesc
nu mă pot
de multe ori te urmăresc cu ochii unui pradător
din cerul meu interior
și fiecare mișcare a ta
o descompun
o prevăd
și o caut
modific rutele prin orizontul rotund
acopăr suprafața cu
Nu știu să mă port cu tine femeie simandicoasă
spune scopul, mijloacele și contextul care ne leagă
de suntem împreună fără să ne fi cunoscut
ori scotocește-mi memoria cu o întâmplare să-mi aduc
în seara asta vine femeia
salcie despletită pe ape
un vas cu sunetul tras pe roată
mă pedepsește printr-un ritual de cuvinte
ca pe un suflet descărnat și atunci când respir
aerul ei se
Curg clipele, se umple golul din piatră
câinii latră întărâtați de lună,
urlă lupii pe obcine
ostracizările iernii.
Nici cărarea nu e umblată
ne îngheață în omăt tulpinile
și sângele se
Undeva prin mine în adâncuri,
sfredelesc nopțile și se dau lupte de stradă.
Moarte-i atârnată de colțul clădirilor îngăurite
ca un moș Crăciun pe frânghii,
zilele au început să se dilate bântuite
Pun cuvintele în călimara vremii
scrise cu cerneală de sânge,
și-mi sap în țărână poemele
într-o câmpie înțesată de maci.
Tu ești hârtia frăgezită de albăstrele
unde-mi gravez literele
retras în cochilie
ca într-o închisoare consimțită
sunt condamnat la tăcere
îmi zăvorăsc porțile
ușa de metal a la cavourile bogaților
fuga de oameni,sentimentele îndoielnice
vârsta
Singură prin amiaza zilei de vară
te mărturisești dealurilor copilăriei;
mâinile-ți sunt o cumpănă,
de la o fântână părăsită
din care oamenii nu mai beau apă.
Inima poartă-n fibre sânge
din tot ce vă istorisesc
rămâne importantă femeia
care mă trage de mânecă
mă aduce acasă
mă blagoslovește și mă iartă
cu ea-mi petrec clipele blânde ale nopții
și-mi zidesc somnul după
Pe dealuri înzăpezite
mor pașii dimineții,
pe drumuri șterse printre vii.
Un orizont desenat în gri
coboară cu cerul
la biserica din deal
să se roage.
Timpul se urcă în clopotniță
e momentul
Acum știu ce dorești
Ce ascunzi în cutele nevăzute ale minții
Am pătruns în labirintul inimii
Cum prind semințele rădăcini în pământ
A-nceput să se ridice negura
Cerul meu se înseninează la
Sunt la marginea de apus a zilei
nu, nu pot intra, nu pot rămâne
mă duce trăsura nopții în depărtări
unde se desțelenesc anotimpurile.
Cenuși de ninsori îmi acoperă genunchii,
păsări de noapte
Zăbovesc pe străzile orașului cu turnuri,
printre clădirile medievale,
mă fascinează sobrietatea lor prăfuită
porțile grele prin care te cheamă misterul.
Nu sunt decât o umbră trecătoare
Acum, când m-am întors acasă
din înstrăinări frustrate de copilărie
am venit chemat de zeul pământului.
Aici îmi recompun sufletul
cu ferestre deschise spre lumină,
după atătea drumuri, vine
Am simțit cum mor câte puțin pe interior
un copac cu inima de cenușă,
nerisipită pe apă, risipită pe drum,
mă golesc de sine și fug.
Pătrunde-n gând nevoia de necunoscut
și fostele întâmplări se
Nu știu de ce cred că lemnul crucifică,
piatra se face și ea cruce,
numai fântânile pe drumuri
ascund în adâncuri speranțe.
Noaptea se duce pe pustiu
sufletul prinde aripi de fluture
și se
Þi-ai încrustat gândul
în cuvinte pe o cruce de piatră
să-și sedimenteze înțelesul
în neliniștile viitoare,
peste îndoiala care mă macină
cum roade moara grăunțele
pe gura pietrei,
în dulcea