Silviu Somesanu

Într-o seară cântam la pian de prea mult exercițiu am adormit pe clape. Deodată s-a ridicat capacul pianului a apărut un înger fără aripi cu ochii metalici. Tu ești iubito ? Am întrebat

Nu mai știu nimic despre mine Sunt o pojghită de carne prăfuită Învăluit în haine vechi ca o mumie Prins între zidurile cetății nobiliare Prin sânge-mi trec nisipuri mișcătoare Și nu mai simt

de multe ori te urmăresc cu ochii unui pradător din cerul meu interior și fiecare mișcare a ta o descompun o prevăd și o caut modific rutele prin orizontul rotund acopăr suprafața cu

Undeva prin mine în adâncuri, sfredelesc nopțile și se dau lupte de stradă. Moarte-i atârnată de colțul clădirilor îngăurite ca un moș Crăciun pe frânghii, zilele au început să se dilate bântuite

Pun cuvintele în călimara vremii scrise cu cerneală de sânge, și-mi sap în țărână poemele într-o câmpie înțesată de maci. Tu ești hârtia frăgezită de albăstrele unde-mi gravez literele

retras în cochilie ca într-o închisoare consimțită sunt condamnat la tăcere îmi zăvorăsc porțile ușa de metal a la cavourile bogaților fuga de oameni,sentimentele îndoielnice vârsta

Singură prin amiaza zilei de vară te mărturisești dealurilor copilăriei; mâinile-ți sunt o cumpănă, de la o fântână părăsită din care oamenii nu mai beau apă. Inima poartă-n fibre sânge

din tot ce vă istorisesc rămâne importantă femeia care mă trage de mânecă mă aduce acasă mă blagoslovește și mă iartă cu ea-mi petrec clipele blânde ale nopții și-mi zidesc somnul după

Pe dealuri înzăpezite mor pașii dimineții, pe drumuri șterse printre vii. Un orizont desenat în gri coboară cu cerul la biserica din deal să se roage. Timpul se urcă în clopotniță e momentul

Acum știu ce dorești Ce ascunzi în cutele nevăzute ale minții Am pătruns în labirintul inimii Cum prind semințele rădăcini în pământ A-nceput să se ridice negura Cerul meu se înseninează la

Sunt la marginea de apus a zilei nu, nu pot intra, nu pot rămâne mă duce trăsura nopții în depărtări unde se desțelenesc anotimpurile. Cenuși de ninsori îmi acoperă genunchii, păsări de noapte

Zăbovesc pe străzile orașului cu turnuri, printre clădirile medievale, mă fascinează sobrietatea lor prăfuită porțile grele prin care te cheamă misterul. Nu sunt decât o umbră trecătoare

Acum, când m-am întors acasă din înstrăinări frustrate de copilărie am venit chemat de zeul pământului. Aici îmi recompun sufletul cu ferestre deschise spre lumină, după atătea drumuri, vine

Am simțit cum mor câte puțin pe interior un copac cu inima de cenușă, nerisipită pe apă, risipită pe drum, mă golesc de sine și fug. Pătrunde-n gând nevoia de necunoscut și fostele întâmplări se

Nu știu de ce cred că lemnul crucifică, piatra se face și ea cruce, numai fântânile pe drumuri ascund în adâncuri speranțe. Noaptea se duce pe pustiu sufletul prinde aripi de fluture și se

Zilele se dilată, smoală pe șosele sub greutatea soarelui arzând. Þi s-a împuținat vederea, trupul, și gândurile

în miezul iernii bucuria mi-a încălzit inima trupul ei și trupul meu sunt doua jumătăți de clepsidră în care arde nisipul

Þi-ai încrustat gândul în cuvinte pe o cruce de piatră să-și sedimenteze înțelesul în neliniștile viitoare, peste îndoiala care mă macină cum roade moara grăunțele pe gura pietrei, în dulcea