N-am mai fost prin aceste ținuturi
pe unde vântul plânge-n elicele morii,
pescărușii cheamă marea la țărmuri
și vapoare de nesomn despica nopțile.
Ești o lunatică pe faleză,
Soarele la
Intră lumina prin cuvintele poetice
Își lasă fiorul în simbolurile atingerii.
Din cenușă se ridică păsări, taie întunericul
Și mâinile mi se alungesc după stele.
Se aprinde orașul, candelă
Nu se mai scutură norii dincolo de orizont,
Fumegă timpul desculț pe drumuri,
Prin ierburi, nevăzute oști de insecte
Vor devora câmpiile lăptoase de bobi.
Vin pe înserate caii nopții,
Să pască
Clipele-mi fug prin cuvinte
Te caut într-o silabă cu sunet,
Vine noaptea și cerne întunericul
În privirile galbene de sfinx.
Mă chemi cu mâinile închise-n tăceri
Dar sunt plecat prin
Suntem două fantome de ceară,
tu dincolo de râul sălbatic,
eu dincoace de munții cu crestele ninse.
Uneori, pornesc spre trecători
printre arbori și tufișuri înalte
spre cetatea lui Dracula
Simt pașii tăi
cum urcă scara,
pas cu pas,
pe marginea cerului
la care privesc.
Se vede cum deschizi ușa,
cel rămas jos plânge
și aude
cum îl ard lacrimile.
Părul o să mi-l ningă
Se întâmplă minuni,
ard în noi impulsuri sălbatice
focul se întețește în spirale
și urcă prin trup cenușa.
Se abat drumurile din calea vântului
dar nu ne ocolește dezordinea
în lume se
Trec caii sălbatici prin gânduri
Nu pot să-i strunesc, să le dejoc pornirile
și ei își scapără copitele de oasele mele.
Timpul se scurge pe sub poduri
arcuite artistic peste
In afară de semnul meu distinctiv
exiști tu în umbră.
Nu mă scot în afară, alt râu mă sapă,
nu curge prin noi. E atât de șiret
că îmi irigă carnea cu sângele tău
și seacă în aval.
Sunt
Pe drum printre fantasmele iernii
m-am deghizat într-un om de zăpadă.
Ninsorile fac punte de fulgi pe gene,
pe îndepărtari abia conturate
se văd urme care mă duc
la casa femeii cu lumină-n
Plânge noaptea într-o catedrală
prin întunericul putred
ploile umezesc ochii pisicii.
Piața-i goală, doar statuile oarbe
nu se simt în singurătate
trec dincolo de timp.
Mi-am
Călătorind spre înlăuntrul ființei
am întâlnit munții
cu piscuri ninse, bătute de vânturi.
De-acum singurul scop e ascensiunea
dar cui îi voi mărturisi lupta
și modul cum există în noi teama
Femeia mă cheamă cu o privire, m-alungă cu un gest
doar eu o aștept să-și mărturisească surâsul
și-mi învăț inima să stea neclintită locului,
până vorbele ei vor curge șoptit
prin aerul acestui
N-are rost să plângi după iubire,
poți mângâia florile,
trupul tău flămând ți-l poate săruta
marea cu valurile ei calde
Când suferi, poți vorbi cu delfinii,
te poți împrieteni cu
Păsările se hârjonesc pe ramurile acestui poem
sub care își pune femeia hamacul la umbră.
În vara noastră aerul arde pe margini,
insectele sosesc în excursii de grup
și femeia se apără zâmbind la
Așteptându-te dintr-un impuls
te apropii repede de orizont,
călătorești de una singură
spre un tărâm inexistent de frumos.
Apropierea noastră devine posibilă
distanțele intră unele în
pe dealuri înzăpezite
mor sub pași dimineți ale-ntoarcerii...
Cu drumuri șterse printre vii, coboară cerul;
timpul urcă-n clopotniță momentul seminței trezite.
Se multiplică pelerin gândul
Nu, nu mă mai cuprind voluptoasele ispite
din serile când ea aștepta
în grădina cu magnolii,
pe o bancă unde și azi o mai caut
și nu știu cum de se întâmplă.
Acum noaptea-i tristă, grădina
teama de întuneric
îi scăpără picioarele
acasă răsuflă ușurată
se mlădia pe călcâie
punea lumânări pe masă
le aprindea pe rând
surâsul ei schimba lumea
fără să mai pară
plină de
Cuvinte,
spusele mele de atunci, puține;
pentru ruperea tăcerii le scriu aici,
un remember...
Și-aș putea gândi o călătorie lungă,
prin ninsorile iernii, cu trenul,
din delir pană-n orașul
îmi fac loc în tine
cu un aer de sfânt
în spirală
gust sânge
mușc din carne
și încet mă înalț
mă înalț
curge un mir
din icoana fecioarei
în ochiul tău stâng
plângi
și mâinile tale-s
era noapte
luna mă amenința cu un disc
ascuțit
imagini fioroase
mă făceau să transpir
aproape că ningea peste păsări
și copaci
m-am gândit să alerg spre casă
lucru care nu era deloc
aș zice să-mi desenezi în podul palmei o inimă
fără săgeți doar singură pentru
atunci când depărtarea ne va chema
să se zbată ca un ochi în cearcănul lunii.
poate noaptea o să ne găsească la
Străzile sunt goale vântul le-a măturat de oameni
prin ceață gerul scapără, trosnește înghețul,
sunt bocnă, urechile ard și încremenit într-o stare:
mă grăbesc s-ajung acasă. În patul cald al