Silviu Somesanu

N-am mai fost prin aceste ținuturi pe unde vântul plânge-n elicele morii, pescărușii cheamă marea la țărmuri și vapoare de nesomn despica nopțile. Ești o lunatică pe faleză, Soarele la

Intră lumina prin cuvintele poetice Își lasă fiorul în simbolurile atingerii. Din cenușă se ridică păsări, taie întunericul Și mâinile mi se alungesc după stele. Se aprinde orașul, candelă

Nu se mai scutură norii dincolo de orizont, Fumegă timpul desculț pe drumuri, Prin ierburi, nevăzute oști de insecte Vor devora câmpiile lăptoase de bobi. Vin pe înserate caii nopții, Să pască

Clipele-mi fug prin cuvinte Te caut într-o silabă cu sunet, Vine noaptea și cerne întunericul În privirile galbene de sfinx. Mă chemi cu mâinile închise-n tăceri Dar sunt plecat prin

Simt pașii tăi cum urcă scara, pas cu pas, pe marginea cerului la care privesc. Se vede cum deschizi ușa, cel rămas jos plânge și aude cum îl ard lacrimile. Părul o să mi-l ningă

Se întâmplă minuni, ard în noi impulsuri sălbatice focul se întețește în spirale și urcă prin trup cenușa. Se abat drumurile din calea vântului dar nu ne ocolește dezordinea în lume se

In afară de semnul meu distinctiv exiști tu în umbră. Nu mă scot în afară, alt râu mă sapă, nu curge prin noi. E atât de șiret că îmi irigă carnea cu sângele tău și seacă în aval. Sunt

Pe drum printre fantasmele iernii m-am deghizat într-un om de zăpadă. Ninsorile fac punte de fulgi pe gene, pe îndepărtari abia conturate se văd urme care mă duc la casa femeii cu lumină-n

Femeia mă cheamă cu o privire, m-alungă cu un gest doar eu o aștept să-și mărturisească surâsul și-mi învăț inima să stea neclintită locului, până vorbele ei vor curge șoptit prin aerul acestui

N-are rost să plângi după iubire, poți mângâia florile, trupul tău flămând ți-l poate săruta marea cu valurile ei calde Când suferi, poți vorbi cu delfinii, te poți împrieteni cu

Așteptându-te dintr-un impuls te apropii repede de orizont, călătorești de una singură spre un tărâm inexistent de frumos. Apropierea noastră devine posibilă distanțele intră unele în

pe dealuri înzăpezite mor sub pași dimineți ale-ntoarcerii... Cu drumuri șterse printre vii, coboară cerul; timpul urcă-n clopotniță momentul seminței trezite. Se multiplică pelerin gândul

Nu, nu mă mai cuprind voluptoasele ispite din serile când ea aștepta în grădina cu magnolii, pe o bancă unde și azi o mai caut și nu știu cum de se întâmplă. Acum noaptea-i tristă, grădina

teama de întuneric îi scăpără picioarele acasă răsuflă ușurată se mlădia pe călcâie punea lumânări pe masă le aprindea pe rând surâsul ei schimba lumea fără să mai pară plină de

Cuvinte, spusele mele de atunci, puține; pentru ruperea tăcerii le scriu aici, un remember... Și-aș putea gândi o călătorie lungă, prin ninsorile iernii, cu trenul, din delir pană-n orașul

îmi fac loc în tine cu un aer de sfânt în spirală gust sânge mușc din carne și încet mă înalț mă înalț curge un mir din icoana fecioarei în ochiul tău stâng plângi și mâinile tale-s

era noapte luna mă amenința cu un disc ascuțit imagini fioroase mă făceau să transpir aproape că ningea peste păsări și copaci m-am gândit să alerg spre casă lucru care nu era deloc

Străzile sunt goale vântul le-a măturat de oameni prin ceață gerul scapără, trosnește înghețul, sunt bocnă, urechile ard și încremenit într-o stare: mă grăbesc s-ajung acasă. În patul cald al