Rodica Lupu

iată niarne privesc deasupra cum norii se frământă stârnind vijelii nimeni nu mai vede seninul și totuși la fiecare aruncare de ochi îl aflu lipit de fruntea și sufletul meu inima niarne

ca o statuie desprinsă din soclu odihnesc așteptările-n iarbă îngeru-mi ia aripile și pleacă pe urmele copilăriei mâinile-mi arcuiesc cuvinte prăbușite le respir aerul nepăsător viața

O stranie tăcere mă învăluie. Poate mi s-a părut. Și totuși era acolo, în colțul din stânga al camerei. Da, sigur am văzut-o. Stătea în picioare lângă fereastră. Mă privea cu același zâmbet pe

mai contează niarne pe ce drum calcă pașii atâta timp cât ei traversează spațiul mistuindu-ne într-o permanentă nedumerire ne irosim strivindu-ne parapeții protectori ai cunoașterii

am ascultat atentă niarne graiul nopții răscolind cenușa pământului de parcă din spuza ei răsăreau ca ciupercile făpturi adormite suspinând la fiecare obstacol înfășurat de somn odată cu vântul

pe prispa casei mele bătrâne de la țară am contemplat apusul părintelui moșneag de ani și zile-n care uita să mă ridice-n slăvi aproape de măritul soare trudit și ostenit de arșiță și

patru cuvinte înzăpezite așteaptă-n mormane de-omăt plutesc prin aer de primăvară cu o mireasmă dulce de dor inima-mi saltă de nostalgie când aripi de fluturi ți-or bate în geam de le

Iubitule, iar mă gândesc la tine. Ziua-mi impun ca să te uit, dar seara, somnul, nu vine la mine. Vine-o durere blândă, năucitoare, îi dau drumul să colinde prin mine, din

S-au scuturat cireșii după ploi, În suflet le-am oprit numai mireasma. De patimi mistuiți trecem și noi, Rămâne-va sub streșini, doar fantasma. Același cer își plimbă ochii nevăzuți Și

Þi-am inhalat tăcerea, rostită doar în gânduri. Mi-am umplut pieptul cu ea, apoi, m-am ghemuit în liniștea ei, undă ce-ți mângâie fruntea. Sunt aici, ți-am spus, evadată din umbrele

O-nfățișare și un gând revine În somnul ce se zbate-n insomnie, Un licăr tot palpită-n unda rubinie Pe undeva-nfruntând alte destine. Tot mai adâncă-i urma de-agonie Zidită-n gheață-n rest de

Geme pădurea cuprinsă de chinul durerii, Geme pădurea, simte că-i vremea pieirii. Plânge-n șiroaie cu râuri prin ramuri, Plânge și-și picură frunze pe lacrimi. Tristețea-și ascunde în triluri

e-atâta toamnă între noi și frunze și cuvinte aruncate-n ploi văzduhul și-a pus frac de rege deprimat suflând pomadă ruginie peste iubirile ce-au fost odat` nedumeriri plecate-n depărtări