Rodica Lupu

cu gesturi mecanice mi-am conturat o inimă nouă i-am ales apoi o culoare fără umbre regrete sau dor am cusut-o cu gânduri de piele să mă-nvelească sângele ei proaspăt fără obstacole să-mi

târziu niarne am coborât aceste cărări abrupte când am ajuns jos m-a invadat un fel de teamă ce sporea odată cu un presentiment de suferință nici nu banuiam că tot neștiutul atârnă de

Aș agăța de stâlpul infamiei, timpul. L-aș spânzura de toate clipele pierdute, când nu rosteai un cuvânt. Poate, doar o mică clemență aș avea intuindu-ți nerostirile. Aș agăța de stâlpul

Ai apărut odată cu embrionii suferințelor, ce vor urma să vină. Te-ai ridicat deasupra gândurilor, în stare latentă. Din magmă și aburul care plutea deasupra norilor, te-ai plămădit . După

Nu știam ce am. Patul și perna respirau sub mine prin o mie de ace. Se-nfigeau pe rând în porii mei. Plămânii mi se alimentau cu oxigen prin o mie de inspirații. Aveam ceva, nu era

ne-am așezat la o terasă am comandat două beri și ne-am aprins câte-o țigară urmăream fumul cum se-nfășura pe aripa unui pescăruș peste masă gândurile ni se intersectau pe o corabie ce-și

a început sângele meu să se transforme în apă, multă apă, mă nărui într-un potop, mă desfac într-o mare, îmi acoperă stâncile, și gâfâi urcând dincolo de ele, aș vrea să ajung, până la primul

îmi vine să strig că sunt o pasăre rănită în zbor de o înțepătoare lumină am aripi sticloase și o puritate divină îmi lunecă din subsiori pe brațele-mi ușoare păcătuiesc mereu zburând și mi-e

am muncit din greu cu dăruire pentru o pâine și o împlinire am crezut că-mi fac un rost în viață tot făcând economii de piață am trăit mereu de azi pe mâine tot sperând la vremuri mult mai

am îmbătrânit niarne dar înăuntru viața mă atinge cu aceeași vigoare cu aceeași înfățișare îmi stă pe-aproape alergându-mă prin aerul nesătul de necunoscut nu mai sunt tânără să port

în jurul meu tăcerea se-nvârte în cercuri tot mai largi și atât de limpezi încât îi zăresc culoarea tristă ca de ceară când își arde existența câteodată mai cad frunze și-n jurul lor

mi-ai spus niarne să adopt un ton mai optimist iar eu știu că singura vorbă îndurerată împunsă de înțepăturile mulțimii am aruncat-o lângă scuarul cu tandafiri sălbatici de atunci ori de

viața un câmp necuprins prin care plutește misterul îl tot caut și parcă-n adins îl ocolesc la tot pasul mă-mbie mireasma atâtor iluzii cântecul meu zbor legănat mă-nhață-n iernare am