razvan rachieriu

Lacrimile noastre cuprind toate culorile spectrului luminii:
culoarea tristetii, culoarea dezamagirii, culoarea neputintei, culoarea suferintei, culoarea tradarii, culoarea esecului, si toate nuantele obtinute din imbinarea acestor culori.
Timpul - entitate rapace, lacoma si obeza - consuma lunile, iar ramasitele \"trec in fiecare seara pe cer, incolonate\".
In palmele noastre arabescurile timpului descriu \"chipuri ridate\" odihnite duminica - simbolul repaosului si distractiei care urmeaza dupa un act creativ sau lucrativ.
Ultimul vers mi-a placut cel mai mult :cearcanele lunilor obosite de mersul prin nisipul fiintei si cearcanele noastre
se imbina intr-o culoare gri, terna, \"peste care stelele arunca vopsele\".

Prima tigara fumata dupa un timp indelungat de abstinenta poate crea senzatia de voluptate ca a unei iubiri, insa diferenta este ca dupa tigara fumata ramane scrumul si nimic
mai mult, pe cand dupa actul iubirii raman sentimentele si
tandretea.
Purtam ochii iubitei in fiecare por al pielii, iar imaginea devine molecula incinsa in sange.
Patima da un rost pozitiv carnii, dupa cum iubirea bazata pe
incredere totala este o sarbatoare a simturilor.
Cand ne iubim un inger (\"cu strungareata\") este fericit.

Fiecare om isi poarta ,de-a lungul intregii vieti,lestul format din umbre,defecte,temeri,iluzii,neputinte,nenorociri.
De aceea,a arunca lestul inseamna a te purifica de negativitati, a fi tu insuti complet si implinit,cu intregul
alcatuit din suma pozitivitatilor tale.
Dupa o interpretare proprie ,subiectiva,\"stanca\" ar putea simboliza destinul implacabil,iar \"valul\" -efemeritatea omului, viata sa care se sparge uneori de stanca dura a unei
morti violente sau de tarmul lin al unei morti lente prin
imbatranire, val care oricum se sparge.
Invidia care-si \"scrie testul tremurator in carne\" este vazuta ca un infractor printre multimea oamenilor-euri si este inchisa in celula gandurilor morale.
Trufia care creste din vanitate si isi risipeste semintele
printre oameni mediocri si indoiala care pune intrebari acolo unde se gasesc raspunsuri clare,sunt tare care trebuie smulse din lumea launtrica.
Spatiul unui vers se poate dilata cuprinzand poetul care
l-a creat.Neincrederea in potentialul propriu naste imaginea hiperbolica reusita din final:
\"Destul ar fi sa cred in mine-o clipa,
As deveni stapan pe univers\".

Copilul din noi este creat de ce avem mai pur în noi, de melodia eufonică a vieții fără întrebări ce atrag răspunsuri problematice, de gândul imaculat neviciat de păcate, de ochii limpezi ce reflectă candoarea și ingenuitatea.
Omul ce-și ucide entitatea puerilă vede viața prin lentila supărării , devine morocănos, închis în el, iar entuziasmele se veștejesc în sterilitatea spiritului.
Copilul alintă timpul jucându-se cu el, iar când râde un înger este radios și când plânge un înger este nefericit.

Daca ar exista o cale ferata de la pamant la calea lactee,
atunci am alerga \"pe picoare mai rapid si mai personal
decat oricare cometa sau sageata albastra\".
Din momentul nasterii imbatranim aspirand secundele ,
\"accelerandu-ne nemiscarea infinita\".
Singuratatea aude \"falfait de disperare\",dar isi astupa
urechile cu sinele si isi creeaza o carapace indestructibila
din carti;dincolo de lumea lor nu mai exista nimeni si nimic;numai constiinta noastra exista ,care isi extrage esentele din gandirea altor singuratici.
In goana luminica printre spatiile infinite ale ratiunii noastre ,depasim uneori viteza legala si \"ne urmaresc toate
radarele galactice\".
Schiem printre \"venele speriate\" ,iar \"mestecand in galaxii
ca intr-o inghetata\" ne ramane intre dinti cate-o stea.

Pentru ca existența să nu mai penduleze între extreme , ar trebui tăiată coada motanului metafizic, astfel ea ar deveni continuă și constantă , dar poate nu preferi monotonia și te atrage noul și schimbarea, fie ea pozitivă sau negativă.În acest caz îmi cer scuze că am vrut să mutilez motanul.

“Ocolind drumul înstrăinării de mine” apuci spre calea cunoașterii de sine , ridicând cortina peste o rațiune adormită.
Rătăcești prin labirintul oglinzilor care reflectă distorsionat și diform ființa poetică , iar privirea spre interior întâlnește o opacitate a sinelui.Timpul este o irosire de voință, iar cunoașterea prin iubire se risipește în “frânturi de tăcere”.

Este o atmosferă medievală a poemului unde poetul paladin rătăcește printre bătăile de inimă ale ceasului din turnul sinelui, călătorind pe “umerii dimineții” părăsindu-și corpul legat de tină.
Pe “străzile înguste” circulă istoria cu începutul în vis și sfârșitul umblând liber prin prezent , călcată în picioare de “copitele de cal” ale interpretărilor eronate.
“Pe caldarâmul altor vieți” stau secundele martir, cu sângele medieval strâns în balta roșie a destinului.

Toti am vrea sa fim loviti in fiecare zi de manusi umplute cu flori.
Daca boxul s-ar juca cu manusi umplute cu flori, atunci loviturile s-ar transforma in batai cu flori, iar eritemurile de pe fata s-ar preface in petale rupte si zgaraieturile ar proveni din spinii de trandafiri.

“Visurile pe care le-ai uitat” sunt înlocuite de visuri pe care nu le poți uita, ca o parte imanentă a ființei care trăiește separată de realitate într-un spațiu lăuntric în care se adună jocurile copilăriei alături de aspirațiile și ambițiile maturității.
În căușurile mâinilor stau cuvintele – apă pură a gândirii – care sunt sorbite ca un elixir.
Jocul care solicită partea minții ocupată cu aranjarea cuvintelor în funcție de alte cuvinte, cu funcții lexicale asemănătoare cu rimele unei poezii, este prilejul unei dizertații poetice.
Cuvintele formate alcătuiesc “pagini de jurnal” cu sensurile dezvelind reacții emoționale și percepții personale.
Jocul are voluptățile sale diferite de voluptățile iubirii , iar efectul său este câștigul sau pierderea, unul generând plăcerea de a fi primul, iar altul stârnind regretul asemănător celui născut dintr-o luptă pierdută.

Sa tacem : minunea care se numeste nasterea sa o pastram pios in altarul launtric.
Sa tacem : poezia duioasa poarta in patul fin de versuri ingenuitatea si puritatea intre pleoape de somn.
Ar fi trebuit sa ramanem de-a pururi copii, pentru ca definitia puritatii explica candoarea unui copil.
Sa tacem cand \"o stea s-a frant de albu-i oftat\".
Sa tacem... copilul doarme.

Terasa ar putea fi un spatiu elizeu umplut cu lumina ,in care plutesc cuvintele casante ascunse in inima.
\"Inima incoltita ca un frig fara aer\" pulseaza intunericul
intr-un spatiu anaerob.
Spatiul iubirii colorat de cuvinte straine si dilatat de
suferinta consuma aerul intim respirat in doi si capata un
continut dur,despartind iremediabil orice apropiere:
\"Terasa continua fara aer intre noi\".

Somnul, interval care desparte viata de moarte ,umplut cu vise sau cu goluri negre de nimic, este transa constiintei
printr-o staza a gandirii.
Somnul este o defulare prin imaginatii si fantezii neconstranse de cenzura constiintei in care ce este imposibil devine posibil prin dizolvarea obsesivului in
subconstient.
Iubirea opreste timpul incremenit in chipul iubitei, cu
secundele oprite intre limitele iubirii.Depasirea acestor
limite naste suferinta in sens pozitiv prin exacerbarea
sentimentelor si ardoarea trairii prin iubire, sau in sens
negativ prin indoiala necredintei in iubire, care ravaseste
structura emotionala si cerebrala.
Spaima de noptile din trupurile noastre strange \"suflarea ca
intr-un cleste\" ,iar emotiile gatuite de angoase devin un
\"tremur lung in trupul ce scanceste\".
Depasirea \"hotarului vesnic harazit\" se poate face prin nefericire in sens negativ sau prin uitarea somnului in sens
pozitiv.
Prin corpul-inchisoare \"ti-ai varat mana prin zabrele\" si ai
smuls sufletul in care sta ascunsa esenta:\"nevolnic,sterp si
lacom te-am primit\".

\"Pe scandura veche\" a fiintei, din \"somnul prelins vertical\" ca o vopsea pe fata lucrurilor, \"pasarea-care-nu-e\" inchisa launtric, cu aripile de o parte si de alta a sufletului, evadeaza din inchisoare si zborul creeaza pasarea-care-e , numele ei fiind \"Speranta\".

“Cetatea pustnicului” ,”cu poarta de santal arcuită din părul femeii” , adăpostește sufletele “fără păzitori și fără călăuze”, adunate din “bezna grotelor” umplută de “trupuri căzute”, suflete evadate din închisoarea cărnii putrede.
“Femeia- ploaie” își biciuiește cu averse bărbatul-întuneric, “pentru fiecare rest de viață putredă”.
În oul primordial stau sufletele-pustnici așteptând spargerea de vârtejul cuvântului-logos pentru a ieși spre început.
Felicitări !

Absorbim lumea prin iris, o modelăm după propriile noastre percepții cu materia subiectivității imanente structurii ființiale și apoi o expulzăm în realitate.
Bolnavi de iluzii și obsesii , “ne strigăm în piața” minții , cu gânduri expuse pe tarabe, “orele insomniilor și deșertăciunea imaginației” care transformă ideea în spectru lăsându-și haina albă pe coală și îmbrăcând cu mantia spaimei “schilozi de trup și de suflet”.
Viața – ca “un fluture de seară” ieșit din crisalida dogmelor și care se arde de lumina puternică a unei iluzii incandescente – este o comedie funestă jucată de paiațe și un bal mascat în care mizeriile, urile și urâțenia dansează hilar și grotesc.

“Secunde hoinare prin lume”, hoinare prin noi, se dilată pentru a absorbi oameni care împrumută fizionomia timpului, al cărui chiriași suntem.
“Aplecați spre miezul pământului “ din noi îi culegem roadele “șlefuite de apele “ sufletului.
Remarc versul : “din pământ răsar oameni ca după trecerea soarelui printre stropi de ploaie”.
“Îngemănarea dintre doi prunci-curcubeu “ naște entitatea irizând în toate nuanțele spectrului luminii.
Felicitări !

“Beat de părul tău de coniac” din care ai sorbit cu setea începutului niciodată defrișat de voluptate, mergi “pe valuri de pământ “ în căutarea sfârșitului ca o “groapă care se sapă în minte” în care ai aruncat copilul din tine sau ceva asemănător.
Și totuși poezia îl culege și îl așează pe tronul frunții pentru a opri plecările înafara ființei și întâlnirile cu tine însuți , două euri identice care se privesc cu spaimă.

Din ura unei femei se naște negrul cu care ne pictează într-un portret sinistru.
“Chipul ce alunecă pe trupul sfântului “ devine “umbră înghițită de flacăra “ ce mistuie aparența visului că suntem, fantome existențiale dansând pe o scenă de ceară.
Îngerii noștri dorm în pântecul femeii iubite așteptând noaptea pentru a se juca cu suferințele noastre.

Ne punem speranțele amețite de vin într-un “pescăruș șchiop de o aripă” , iar iubirile emigrează prin “aerul vagabond “ spre orizonturile surpate de deziluzii.
Din cuibul în care stau ouăle sparte ale esențelor noastre își iau zborul mizeriile către un cer devenit gunoi de aspirații moarte.
Și pescărușul șchiop se întoarce în noi scormonind cu ghearele o inimă de poet.