Acele momente în care regretul e maestrul tău, când îți cucerește nevoia de amintiri, când vrei și nu poți atinge recele suferinței, când tot Universul se uită la tine așteptând prima mișcare, când
Să visez la cortegiul obsesiilor, la toate clipele sfârșitului metempsihozei, prima obsesie paroxistă ce zdruncină lanțurile vieții încă de la prima naștere. Neacceptarea ei ne va elibera de restul
Am trecut prin meandrele devenirii, ale pacostei de a sufla rugul existenței mele. Întunericul m-a înzestrat cu alte secunde și alte vicisitudini atunci când doar eu am rămas la marginea leacului și
Așa am trăit în nesiguranța totului, așa mi-am justificat toate obsesiile pe care le-am lăsat să-și nască puii abisului înăuntrul sufletului meu. Mă consider maestrul resentimentului – nimic nu
Așteptam să mi se închidă ochii. Niciodată nu crezusem că libertatea ta mă va scoate din minți. Astea au fost primele cuvinte pe care i le-am zis, zâmbea lasciv fumând aceleași țigări cu care nu eram
O liniște antagonică și o picătură stranie din dușul pe care doar ce l-ai închis. Când s-a auzit ușa trântită am simțit o adiere nouă care mi-a amintit de aceeași tu, cea pe care n-am recunoscut-o
Ploaia nu ține cont de vârstă. Să nu mai vorbim de ce vine după ploaie pentru că n-am face decât să adâncim pe ceilalți sau mai rău, chiar pe noi.
Dar cum controlezi ploaia ? Cum vei putea înțelege
Trăiesc într-o buclă nedefinită a timpului; pentru mine aceeași zi se repetă necontrolat și la începutul nopții mă găsesc în același abis în care am fost ieri sau acum două zile. Nu vine nimeni să mă
Șoapte în întuneric. Apoi tăcere morbidă. De nicăieri o lumină orbitoare. Își puse mâna la ochi și cu cealaltă încerca să prindă lumina,o pipăia încet și nesigur,ca un virgin la prima lui atingere a
Nu am găsit fericirea din simplul motiv în care l-am renegat pe Creator, în rest am îndeplinit toate cerințele Paradisului, recunosc că toate au fost indirecte izvorând în mare parte din indiferența
Pe toți acești oameni fericiți eu îi văd tot timpul,dar niciodată nu vorbesc cu ei,nici măcar nu îndrăznesc să-i întreb de ce sunt fericiți,doar stau și mă uit la ei,câteodată cu dispreț,altădată
K. nu a știut niciodată cum ar putea trăi într-o deplină concordanță cu sentimentele ei, dar n-a dat prea mare importanță, se resemnase ideii.
Când m-am întâlnit prima dată cu ea, am stat de vorbă
Cimitirul trist al nopții, locul în care frunzele nu stau niciodată pe morminte, sunt suflate parcă de vântul rece pentru ca cineva să vrea măcar o dată a veni.
El n-a mers niciodată, dar la
Oare la asta se rezumă tot miracolul vieții, cum îi ziceți voi ? La niște ultime clipe petrecute într-un întuneric pe care eu nu-l doresc ? Ca apoi scândurile să-mi strivească trupul pe care eu nu
Cântecul târziu în noapte al celor numiți orfani, l-am auzit de câteva ori, prima dată l-am ignorat intenționat, dar cu timpul m-a atras ca acel cântec al sirenelor homerice și m-am pierdut în
O întrebare a absurdului atunci când totul s-a schimbat afară de personaje. Deși viața începe și se oprește în fața bisericii, îndoiala pe care o exercităm de-a lungul existenței creează propriul
În noaptea iernii încete și calme, cineva aștepta. Nu știa cum ajunsese acolo, probabil alesese să uite, dar nu asta conta. Strada din față era una mica și pustie, ușori fulgi se perindau prin lumina
Coboram în vis; am ajuns în locul în care ploua, iar eu mă udam încet până la piele și nici nu găseam vreo mașină pe străzi sau măcar un refugiu mic al unei clădiri neînsemnate, doar doar evitam
Mi-am imaginat sfarsitul de un milion de ori. Totul pornea de la tablou,obiectul peste care si-a taiat parul prima data intr-un acces de nebunie, l-a lasat acolo sa putrezeasca in timp. Tabloul era
Saream din vis in vis fara sa mai stiu cine sunt. Voiam sa vad daca exist, am ales sa cad pentru mica sansa de a gasi lumina de la capatul intunericului, el care mi-a adancit sufletul intr-o durere
Spre dimineata, ma intrebam daca s-ar putea sa fiu mai naiv decat eram pana acum. Da, puteam sa fiu, iar asta ma umplea de nervi ca un rau dupa ce ploua foarte mult. Cat am trait pana acum mi-am
La intersectia strazilor 18 si 19, toata lumea vedea un tanar care nu facea nimic, statea la semafor, dar niciodata nu trecea, indiferent de culoare. Dupa un timp, oamenii nu mai erau asa interesati
Ma plictiseam in intuneric - ma gandeam la destin cu o tehnica invidiata pana si de mine, auzisem doua versuri de la un necunoscut despre copaci si spitale de nebuni, incercam sa gasesc vreo legatura
Mama si tata plecasera, nici pana acum nu stiu unde, dar nu era ca si cum as fi putut sa-i opresc, cine eram eu sa-i contest ? Timpul plecase si el, eram singur pe lume, dar niciodata nu m-am plans,
RA