Mormantul meu de argint

Saream din vis in vis fara sa mai stiu cine sunt. Voiam sa vad daca exist, am ales sa cad pentru mica sansa de a gasi lumina de la capatul intunericului, el care mi-a adancit sufletul intr-o durere primordiala si intentionata - cu impresia asta am trait si inca sunt intemnitat. Eram in vis si cautam fericirea, o aveam in palma pentru o secunda, imi aluneca tot timpul intr-un sir al vidului si neputintei. Am vazut raul si l-am privit in ochi-i negriciosi si vicleni pana mi-am pierdut constiinta, si o data cu ea toata lumea vazuta, caci pe cea nevazuta inca n-am cunoscut-o cu adevarat. Tarziu am adormit in tron, m-am trezit dupa eternitati plin de sange si fara vreo amintire a vietii. M-am speriat atat de tare incat dand pamantul la o parte m-am ridicat si mi-am urlat numele, n-a iesit nici un sunet si nimeni nu m-a auzit - cimitirul vietilor trecute avea un singur mormant, pe mine.