Prima întâlnire cu tot ce n-am putut atinge sau singura parte a vieții mele .

Așteptam să mi se închidă ochii. Niciodată nu crezusem că libertatea ta mă va scoate din minți. Astea au fost primele cuvinte pe care i le-am zis, zâmbea lasciv fumând aceleași țigări cu care nu eram obișnuit. Am întrebat-o de ce nu-mi vorbește și mă lasă sa cred tot felul de lucruri. Dacă mi-ar fi vorbit aș fi fost, fericit e prea mult spus, înțeles . Dar ea nu vorbea și mai mult, nu zicea nimic . O vedeam tot timpul sură cu mintea minții mele înnoptând în locurile care îmi plac doar mie, latentă și deloc schimbătoare îmi zicea că așa ar trebui să fie și că masa e prea mare pentru amândoi . I-am răspuns cu muzică într-o agonie alergătoare a tuturor sentimentelor mele – am primit ca răspuns doar o privire care nu-mi zicea nimic, ciudat și trist . Apoi am întrebat-o de ce masa e mare și muzica e inutilă, singurele mele lucruri sigure din lume – răspunsul ei a venit ca un analgezic în luciditate : pentru că primul sculptor nu ne-a gândit pe noi și pentru că Mozart e mort . Ochii nu mi s-au închis, au căzut în fața singurătății care urma să vină . Tu nu vrei să vezi cealaltă jumătate a paharului pe când eu vreau doar sticla, unica neschimbată . În acele momente m-am simțit bine, știam că orice urmă de îndoială dispăruse și că ea va fi primul posibil din ultima viață . Stelele n-au mai strălucit noaptea aia de iarnă și pe lunecuș m-am dat doar eu, ea plecase și cu ea plecasem și eu .