Fuga celui amar.

Cimitirul trist al nopții, locul în care frunzele nu stau niciodată pe morminte, sunt suflate parcă de vântul rece pentru ca cineva să vrea măcar o dată a veni. El n-a mers niciodată, dar la sfârșitul vieții și-a luat inima-n dinți și a intrat pe poarta cea mare care s-a deschis singură, când un pian a început de nicăieri a omorî și încă de la primul acord al nenorocitului de pian a simțit moartea cum îl cuprindea încet ca un virus de care nu era conștient, și cum îl lua și dădea cu el de pământu-i trup, cu dinții scrâșnind și zâmbetul translucind al nefericirii. A simțit în acea clipă veșnicia, a aruncat pianul pe jos și a început a deplânge toată lumea. Evadarea era lângă el, dar el știa asta. N-a stat mult pe gânduri și a început să sape, cu aceleași mâini cu care până nu mai demult cântase gloria lumii. Plin de pământ, terminase; și-a tras mânecile înapoi, și-a aranjat cravata și și-a pus singur floarea la mormânt. S-a așezat în groapa care acum avea numele lui și a așteptat. Nu a putut nici măcar a vărsa o lacrimă pentru el, pentru visul lui sau măcar pentru ce a însemnat până atunci. Se întunecase și nimeni n-a venit la veșnicia pianistului mort.