Tăcerea

Pe toți acești oameni fericiți eu îi văd tot timpul,dar niciodată nu vorbesc cu ei,nici măcar nu îndrăznesc să-i întreb de ce sunt fericiți,doar stau și mă uit la ei,câteodată cu dispreț,altădată fără să clipesc-fascinat fiind de râsetele și chimia care îi face fericiți. - Nu mai bate în pereți ! răsună o voce singură de undeva din colțul camerei semiîntunecate. E șase dimineață,cum să bați în pereți ... - Sunt pereții mei și fac ce vreau cu ei ! răspunse din cealaltă cameră cineva cu o voce răgușită și care te-ar fi speriat la prima audiție. - Încerc să fiu atent aici,încetează,dacă nu vrei să încep să bat și eu,sunt și pereții mei. Sunetele încetară o perioadă,iar el reveni la pozele de mai-nainte. Una câte una,pozele ardeau fiecare într-un fel aparte,după fiecare analiză ce frizează imbecilul,însă un element comun îl aveau toate:fericire. Acum el credea că arde fericirea din viața lui,nu avea remușcări de niciun fel,se credea îndreptățit,doar era a lui și a nimănui altcuiva. - Parcă ți-am zis să nu mai bați în nenorociții ăștia de pereți,sări nervos pentru că de data asta se auzea mai tare și parcă într-o imitație a șirului lui Fibonacci. Nu primi vreun răspuns și decise să meargă în cealaltă cameră. Se ridică încet și deschise ușa către cel care bătea în pereți. Acolo într-un colț se văzu pe el,cu un foc în mijloc,poze pe jos și în mână pe care le mai arunca din când în când în foc. Înmărmurit,nu putu să zică nimic-parcă se uita într-o oglindă imensă-iar când reflexia lui îl privi,se opri câteva secunde,zâmbi încet și își continuă misia fără sentimente sau explicații. Poți face față tăcerii ?