Întâlnire cu K. din Proces

K. nu a știut niciodată cum ar putea trăi într-o deplină concordanță cu sentimentele ei, dar n-a dat prea mare importanță, se resemnase ideii. Când m-am întâlnit prima dată cu ea, am stat de vorbă mult timp și la sfârșit i-am cumpărat o ancoră cu gândul că va știi când să se oprească cândva din nefericire.A plecat mergând încet - nu o schimbasem din sentimentele ei, dar nici n-am vrut asta - cu ancora în spate. A mers pe multe drumuri, pe unele dintre ele nu le alesese ea,dar nu s-a plâns niciodată.Poate nu avea cui să se plângă sau poate pur și simplu nu știa cum se face.Asta până a întâlnit pe cineva care o știa pe dinafară, iar atunci când credea în ea pentru prima dată și-a început și prima călătorie în iad.El era un trist și nu accepta pe nimeni în sinuciderea lui, însă K. n-a știut asta, iar el nici că i-a zis.Se întâlneau rar,aproape deloc, iar atunci când o făceau niciunul nu vorbea.K. știa, dar nu i-a zis niciodată, a ales să meargă împotriva amurgului, ca prima dată când l-a învins, dar acum nu-i mai păsa; nu mai cunoștea viața, se luptase prea mult cu demoni și prea puțin cu îngeri.A aruncat ancora de la mine pe jos și a ales să meargă spre amurg și cu zâmbetul pe buze a scăpat de iad, iadul pe care până mai-nainte îl crease doar pentru ea și ceilalți l-au vrut pentru ei.