Radmila Popovici

Te pierd prin fulgi de plop cu vânt de vară în umbră licărind pe înserate îmi lași retina pieliță amară și brațele visării aplecate Un mult puțin în epoca grăbirii – aripi de fluturi, frunză,

Mă supun unei reguli proscrise sângerează genunchii umili mă împiedică pleoapele-nchise de rușine mi-s pașii fragili Am pierdut vorba mamei în țară îmi sunt frați cerșetorii desculți mi-i

Mă ia inima-n pumn îmi sunt mică și mă strânge prin puls noapte-zi și mă bate \"tic-tac\" pic de frică îmi șoptește: vei fi nu vei fi Ritmul sapă tunel mă împinge dar mă ține o venă

Opriți-vă! Se tem să le ating lăsând o urmă iute se preling și nu-nțeleg plouatele că plâng de nori, de iarbă, de lumină plâng… Luați-mă! Eu tot vreau să ajung cu limfă însetările să

De ce nu te prefaci, dar, în monstrul meu la noapte să-nfigi secreta gheară în pieptul compromis? Să mi-l sugrumi și colții să zgârie răni coapte de anii ce prin vene cu tine i-am înscris De ce

Fă-mă azi primăvară unge-mi sub tălpi mici izvoare dezgheață-mi temerile taie-mi cu dinții și scuipă de trei ori chisturile nesiguranței Vei reuși! Þiganca mi-a citit în palmă o boală de

Știe un februarie să sperie păsările noastre cu stop cardiac să numere bătăile pe urma celor cinci ofuri de plecare În primăvara asta câinii au învățat în sfârșit gama do major se

Ce o fi? Oare susurul frunzelor știa zi și noapte în mine un ger sapă alte fântâni? Spuneam că de frig se îndoaie și fierul și noi ba în nu ba în da nu voiam s-adormim Ce-o fi, oare? De

Vine o zi când peștii vor spune tot ce-au înghițit jumătăți pătrimi optimi vor învăța ἄλφα H2Omega– oceane vor întoarce apele pe dos va fi clar de val clar de nor și de

Agață-mă de-un semn de întrebare întors de-afirmative Subliniază-mă ca pe-o eroare din frazele pasive Mă prinde între virguli pe piese câte una Mă strigă-n exclamare să fugă și

Mă sprijin de acul tocit al busolei azi nu mai arată Est-Nordul iernilor noastre cu lupi verzi verilor cu urși gunoieri fără mască – li-i foame și lor... Iluzii ne calcă pe cioburi de

Atunci când disperarea te ochește te-ascunzi între petale, biată floare și, pastelată, nu reverși culoare dacă veninul fricii te orbește Când onorezi a trupului chemare un ceas iradiezi

Această Doamnă m-a urmărit din primă vară simțeam că-mi împletește rugină-n cosițe îmi prinde de coaste ramuri frânte de sus- ținere îmi înfășoară picioarele cu fân să-i calc pe urmele proaspăt

Mi- am șters ochii cu o minciună era tot ce-am găsit un chibrit să aprind lumânări iar minciuna de ieri caldă, proaspătă doarme pe scări undeva adevăru-i sleit de puteri

Atinsă de bagheta dimineții deschid fereastra zmeului-lumină nu-l trag de ațe, doar aștept să vină un musafir în brațele tristeții Îl poartă-un vânt de dor, aripa-i fină îmi mângâie-nserarea

Gândul tangou mă întinde ritmul cel nou mă cuprinde Caut în plate iluzii neîncercate confuzii Noaptea mă stinge-n oglindă umbra îmi ninge albindă Pierd printre

În răstignirea plânsa de canoane o inimă mai bate, sângerândă iertarea o dezlănțuie, plăpândă suspină nemurirea în piroane Ah, cum știa lumina să cuprindă să o reverse-n palide icoane! Cum

Plouă continuu iubire spală de ieri amintire duce cu mâlul în vale de romaniță petale tale ale le e . Vine o zi mai uscată pune pe nori o lăcată mâine voi fi iar femeie voi

Tai părul cu rău de cădere Pierd dinții scrâșnind de tăcere Vărs teama din ochi cu putere Scuip ura din piept cu plăcere Adorm lângă malul visării Adun de pe urma plecării Resping strălucirea

Atât e de pură ca bobul de rouă pe geana sfioasă a florii de tei! Atât e de dulce ca praful de aur adus pe celula de ceară-n știubei! Atât e de fină ca păienjenișul sub streșina