Punct negru

Sculptind realitatea pina capata forma filigranata a bijuteriei metaforice implica har si efort .Impletindu-se cu inspiratia care aduce-n gand si rostire o realitate existentiala la momentul oportun - creeaza poezia.Aceasta am gasit eu in textul de mai sus.
Cu respect IPB-S

Ades mă prind că nu am mîini pentru sculptat și nici gînd pentru a putea spune, dar ochii, deși mai bine ar vedea doar roz, văd și negrul. Ești binevenit, dacă zici că găsești ceva aici. Cu același respect.

Rozul de ametist isi are farmecul si rostul sau, e binevenit oricand in viata celor ce-l apreciaza. Negrul isi are distinctia si sobrietatea sa. Menirea negrului si puterea sa de sugestie ii confera dreptul la apreciere.Nu intentionez sa rescriu acum eseurile culorilor: roz si negru pe care le-am publicat cu cativa ani in urma.Vreau doar sa spun ca apreciez fiecare culoare cand isi are rostul sau si mai ales cand releva esentializand simbolistic chiar,poate,realitati incontestabile ori stari de spirit inconfundabile.
Cu stima IPB-S

În primă instanță sînt nespus de curioasă să-ți citesc eseurile. Tot ce ține de culori, pietre, arome etc și simbolistica lor mă interesează. Polemica la acest capitol deasemeni, iar ce ține de poezia de mai sus și culori e un pic altă temă și palitră. Sînt sigură că ai sesizat-o. Mă bucură dialogul - o stare de spirit aparte.

Am fost și eu odată protozoar,
Deși acum mă cred un om integru,
Dar m-aș preface în amebă iar
Să nu mai vadă fata asta negru.

Radmila,
dar tu esti chiar cercul negru din jurul vesniciei. versurile tale sunt spirale de ceata pe turnul fraged al poeziei.
eu aș mai lucra poezia asta, care ar trebui sa curga inca mai lin, mai usor spre puntul negru care ar deveni mai dur mai PUNCT reflectat în Radmila...

Dragă omule integru,
Viața e doar alb și negru
Și de vrei să-mi fii scăpare,
Imi aruncă o culoare.

Cristina, mă tem că nici măcar ceață nu-s, deși am, cel puțin, curaj să mă cațăr pe acest turn și sînt conștientă că am șanse să mă izbesc rău de tot de fraged ce e. Dar... am speranța că mai sus mă așteaptă întinse mîini de ajutor precum e a ta și ale celorlalți, care nu se obosesc să-mi ia în seamă umilele reflecții.

\"De ce atîta grabă, cînd cocorii
Nici n-au gustat din țipătul sosirii,
Iar noi cu bîta alungăm și norii
Să nu ne plouă casele mîhnirii.\"

Mã regãsesc în toamna mea de clipe
Si-n casa tipãtului de cocor!
Iubesc minunea mâinilor vecine
Durându-mi peste apã zborul lor!

Bine ai revenit, Radmila!

Să nu revin, cum pot? Cînd zac de-o boală
A zborului și cîntului nescris...
Ah, cîte frunze mi-au căzut în poală
De cînd această poartă am deschis.

măi, ție ți-a priit bine de tot! frumoasă poezie, m-a ...înflorit.

Credeam cu totul altceva, dar rog cumva eu ploaia să te înflorească mai frumos, numai bună de cules. Deocamdată învăț rugăciunea.

n-am nevoie de înflorire mai frumoasă... uite, îți dau o steluță, să înveți mai cu spor!
*
pupicei

mai eu parca am scris un comentariu la textul asta, si aparuse parca.l-ai retras si la-i repostat?
sau m-am sclerozat eu ? chiar nu mai imi aduc aminte si-as vrea sa stiu.
:)